Din Kam’yanka, satul lui Sergiy, a mai rămas doar un punct pe hartă la sud de Izium, în regiunea Harkiv. Așezarea a fost rasă de pe fața pământului de către ruși în primăvara anului trecut. După ce și-a văzut casa distrusă de bombe, casă la care lucra deja de patru ani, după ce a fost dus cu forța în teritoriile ocupate de Rusia și pus să scoată cadavre de sub dărâmăturile blocurilor, Sergiy a parcurs 6 000 de kilometri pentru a-și reîntâlni copiii și soția, refugiați la Cluj.  

Amestecul

Pe 5 martie 2022, în fața porții, Sergiy și-a luat la rămas bun de la soție și de la cei doi copii. De când începuse războiul, au stat mai mult în beci și ascultau de acolo cum afară tună bombe. „În Kam’yanka toată lumea are pivnițe adânci de doi metri și jumătate”, spune Sergiy cu oarecare mândrie în glas. Ai zice că acesta este singurul lucru care deosebește satul său, altminteri un sat ca oricare altul, de restul satelor din estul Ucrainei. Cert este că nimeni nu se aștepta ca războiul să ajungă și în Kam’yanka. Ce să caute rușii acolo? Murături? Dar așa se face că, la începutul lui martie, din rachetele care treceau necontenit pe deasupra, unele se opreau să cadă în sat. Apoi tot mai multe, tot mai des. 

Sergiy a hotărât să-și trimită familia într-un loc ferit, în vestul țării, împreună cu sora soției, care tocmai născuse. Auziseră de la prieteni că din Kramatorsk plecau trenuri cu femei și copii. Ar fi vrut să-i însoțească până la gară, drumul ar fi fost doar de o oră, dar nu a mai avut loc: „Nu pot să descriu în cuvinte ce am simțit când i-am văzut plecând. Un amestec de singurătate, frică, disperare, frustrare… Sentimentul că trăiesc degeaba, că sunt inutil, că nu am puterea să schimb nimic din ce li se întâmplă.”

După ce au plecat, Sergiy a mers în pivniță, a scos toată carnea din congelator și a început să o împartă vecinilor. Satul nu mai avea curent. „Aveam destul de multă. Porc, pește. Mi-am păstrat și mie ceva, câtă să o pot găti fără să se strice.” 

Și-a scos telefonul și a intrat să vadă poze. S-a uitat încă o dată la ultima fotografie cu ei, cu ai lui. Era făcută cu o zi înainte, în adăpostul din beci: soția zâmbind la ceva, ținându-l pe cel mic în brațe, înfofolit. Fetița, în geaca de iarnă roz, în brațele bunicii, se uita la maică-sa. În spatele lor, în fundal, zidul de bolțari, rafturile cu dulcețuri, o lampă de citit deasupra patului improvizat, prinsă de una dintre rafturi. 

Apoi Sergiy a oprit telefonul. Urma să îl mai pornească în următoarele săptămâni, doar din când în când, doar pentru asta: să-i vadă.

Ca să-i mai treacă de urât a închis casa și s-a mutat cu socri. În beciul lor. 

Într-una din zile, încercând să alunge măcar puțin din senzația de inutilitate care nu-l părăsea, s-a dus la un centru de recrutare și s-a pus la dispoziția celor de acolo. „Mai erau niște bărbați din sat, dar ne-au spus că, neavând arme sau echipament, nu au nevoie de noi. Mi-au cerut numărul de telefon, să mă sune în caz că se schimbă ceva.” Nu l-au mai sunat.

Înainte să înceapă războiul, Sergiy lucra la o crescătorie de pești, nu departe de Izium. Soția sa era învățătoare în sat. În ultimii ani și-au investit timpul și banii să extindă casa. Au construit un etaj și garajul. Când a început războiul, încă nu terminaseră. 

Pe 10 martie casa le-a fost bombardată și distrusă. „Patru ani lucrasem la casa aia. Am văzut dărâmăturile cu ochii mei. Se adăpostiseră în beciul nostru niște soldați ucraineni. Își parcaseră tancul și un blindat la noi în curte. Au murit toți în urma exploziei.”

Premoniția

Atacurile masive au început la câteva zile după ce familia lui Sergiy a plecat. Avuseseră noroc. Sergiy și socrii săi își petreceau timpul în beci, numărând bubuiturile de afară, care deveneau tot mai dese. „Numărasem, la un moment dat, într-un singur minut, cinci explozii. Pe ceas. Trăgeau în toate clădirile, trăgeau din tancuri, din avioane.”

Sergiy ieșea din când în când la afară doar să vadă ce se mai întâmplă „Deasupra noastră cerul era roșu, clădirile din jur, în flăcări.”

Ca să oprească avansul rușilor, ucrainenii au distrus toate podurile către Izium, oraș flancat de două râuri. „Ai noștri aveau o poziție bună, pe deal. Însă când au distrus podurile, au blocat rușii în satul nostru. Trăgeau unii în ceilalți, iar noi eram prinși la mijloc.”

Pentru că luptele deveneau tot mai brutale, Sergiy și socrii săi s-au pregătit să părăsească satul împreună cu niște vecini. Trei mașini. Dar socrul său s-a răzgândit în ultima clipă. „Mi-a zis că simte că ceva rău urmează să se întâmple dacă pleacă, așa că ne-am răzgândit și am rămas în sat. Am văzut celelalte două mașini cum au fost lovite de o rachetă. Au murit toți, mai puțin o femeie care a fost dusă la spital, rănită grav.”

A fost un moment când rușii au reușit să treacă râul pe un pod plutitor. Armata ucraineană i-au țintit și mulți ruși au murit înecați. „În râu, pe maluri, erau foarte multe cadavre. Ruși. Nimeni nu i-a luat de acolo, pur și simplu au fost lăsați așa”. 

Un glonte s-a răzgândit

În cele din urmă, spre finalul lui martie, rușii au ocupat Izium și Kam’yanka. Au intrat în sat și s-au pus pe împușcat oameni prin beciuri. „Erau prost îmbrăcați, înfometați, fără nimic la ei. Căutau haine. Veneau la noi și cereau mâncare. Unii dintre ei erau de treabă, dar alții… Erau duși departe. Privirea lor, starea lor era a unor bețivi, dar nu le simțeai alcool în respirație. Erau drogați.”

Fixat că Sergiy e soldat ucrainean, un rus l-a pus în genunchi și i-a pus arma la tâmplă. Degeaba a încercat Sergiy să-l convingă contrariul. „Nu sunt soldat!”, a mai încercat o ultimă oară. Restul, că e localnic, născut în Izium, mutat în Kam'yanka de la opt ani, că are doi copii, că soția sa a fost învățătoare la școala de peste drum, că el lucrează la crescătoria de pești, toate astea, nu le-a mai repetat. N-avea rost, n-avea cu cine.

Dacă ar fi putut coborî în beci să își aducă actele… Dar soldații nu îl lăsau și nici nu voiau să coboare ei. Pentru că dacă Sergiy chiar era un soldat ucrainean, în beci vor fi fost alți soldați ucraineni, cu armele pregătite, puși pe omorât soldați ruși. Se resemnase. „Atât mi-a fost...”

„Nu e soldat!” s-a auzit atunci o femeie strigând. „E vecinul meu, lăsați-l! Lăsați-l!” Cumva, cumva, femeia îi convinge pe ruși, iar hăul din țeava puștii coboară spre pământ.

„Trăiesc. Vă iubesc!”

Pe 31 martie, rușii i-au urcat pe sătenii rămași în Kam’yanka în două camioane. „Așa am plecat din Kam’yanka. Eram 63 de oameni. Ne-au obligat să urcăm, că altfel ne împușcă. A fost ultima oară când mi-am văzut satul.”

Au trecut Donețul pe poduri plutitoare, spre Iziumul aflat sub ocupație rusească. Sergiy se aștepta ca pe deal să aibă ceva semnal. Nu s-a înșelat. Mesajul era pregătit dinainte, de când s-a luat curentul și satul rămăsese fără semnal. Îl salvase în telefon, gata să îl trimită cu o atingere de deget, la prima ocazie: „Trăiesc. Vă iubesc!”. 

Când a ajuns pe deal, și-a pornit telefonul, iar când a văzut primele liniuțe, a trimis mesajul. Câteva clipe mai târziu familia încerca să îl sune. Dar dacă soldații îl vor bănui că spionează, dacă vor crede că le dezvăluie locația? A respins apelurile. 

Nu mai vorbise cu familia de trei săptămâni. Urma să afle că un vecin i-a văzut casa distrusă, a văzut cadavrele arse ale soldaților ucraineni și i-a spus soției că Sergiy a murit în explozie. Ai lui încercaseră în zadar să facă cumva să recupereze cadavrul pentru a-l identifica.

Când camioanele au ajuns în Izium soldații i-au dat jos și le-au zis: „Gata, sunteți liberi. Plecați”. „Nu știam ce să facem. Să plecăm unde?”

Treptele iadului

În oraș era stare de asediu, civilii puteau ieși doar între anumite ore, de la 8:00 la 18:00. Iziumul era înțesat de puncte de control și la fiecare dintre ele i se cereau documentele și era verificat. „Se uitau după tatuaje. Dacă aveai tatuaje cu simboluri naționale, specifice soldaților... dispăreai. Erai dus în locuri speciale, torturat, înfometat, bătut.” 

L-au dus și pe Sergiy într-una din zile, câteva ore, într-un asemenea loc. „M-au luat din cauza livretului militar. Mă întrebau pentru cine lupt, dacă cunosc oameni din grupările paramilitare civile care îi hărțuiau pe ruși. Le-am zis că nu știu nimic. Nu m-au crezut... Mi-au pus pistolul la tâmplă, cuțitul la gât. Oamenii ăia știau cum să obțină răspunsuri…” Într-un final, i-au dat drumul.

Aflase că erau destui civili care își procuraseră arme și se organizau pentru a lupta împotriva atacatorilor. Mai aflase că rușii intraseră peste doi băieți și, fără să întrebe nimic, i-au împușcat. „Fuseseră pârâți de o babushka.” Sergiy știe povestea asta pentru că el și încă un bărbat au fost puși să sape mormintele celor doi băieți. 

Cât a stat în Izium, a săpat șase morminte, dar nu acesta a fost cel mai oribil lucru pe care l-a făcut. „De la începutul războiului, bombardamentele rușilor demolaseră multe blocuri. Într-un astfel de atac au fost uciși câțiva colegi de școală de-ai copiilor mei, cu familiile lor. În multe locuri cadavrele au rămas sub dărâmături săptămâni întregi. Sergiy fusese obligat, alături de alți ucraineni, să le scoată dintre dărâmături și să le care în afara orașului „Le duceam în pături, peste podul plutitor. Mirosul... Imaginile cu care am rămas în minte... E cel mai oribil lucru pe care l-am trăit.”

A stat în Izium o lună. În acest timp a cărat dintre dărâmături 40 de cadavre. Patruzeci. „Spuneau că suntem sub protecția Rusiei, că pe acel teritoriu era pace, dar în Izium cădeau foarte des bombe cu dispersie, care atunci când explodează se împrăștie pe o rază de trei kilometri. Cât am stat acolo, au folosit astfel de bombe și de 30 de ori pe zi. Mi-am zis că dacă tot e să mor, mai bine mi se întâmplă încercând să fac ceva.”

Se gândea mereu să fugă de acolo, dar încotro? Cum? Nu prea avea cum să treacă în Ucraina, rușii amplasaseră multe puncte de control și, în plus, puncte de control „ucrainene”. „La ieșirea din oraș erau puse puncte de control false, cu soldați ruși în uniforme ucrainene, cu steag, cu simboluri, cu tot. Dar rolul lor era să ne descurajeze. Cele rusești ne dădeau drumul, dar când ajungeam la cele ucrainene, la cele false, soldații ne alungau, trăgeau spre noi.”

A plecat pe 14 mai. În Rusia.

Spre vest, prin est

Sergiy a fost printre primii ucraineni care după începerea războiului au îndrăznit să ajungă în Europa prin Rusia. Un traseu de 6 000 de kilometri. „Ca să pot intra în Rusia a trebuit să declar că sunt pro-rus, nicidecum să le spun că vreau să trec granița și apoi să plec în Vest. Dar asta nu era destul, a fost nevoie să le dau contactul persoanelor la care urma să stau, iar vameșii îi sunau pe acei oameni, îi verificau.” Așa că a dat numele unor cunoscuți și a fost lăsat să intre în Rusia.

La graniță, aproape de Belgorod, erau unii din Daghestan care făceau curse de la vamă la gară. Cel care l-a luat pe Sergiy, pentru a-i lua mai mulți bani, l-a dus la cea mai îndepărtată gară. Tot răul spre bine: aici Sergiy s-a întâlnit cu o femeie cu doi copii, din zona Donețk, care i-a explicat cum să iasă din Rusia, prin Letonia.

Au luat împreună un tren din Voronej până la Moscova, iar după ce au ajuns în capitală, au urcat într-un microbuz. Până la granița cu Letonia au călătorit 200 de kilometri. „Mi-am dat seama că ceva nu le convine vameșilor ruși, dar de oprit nu m-au oprit. Am trecut granița pe jos fără probleme. Mă temeam că nu vor lăsa, pentru că am pașaport ucrainean, dar a fost în regulă. Când am trecut granița, m-am simțit în altă lume: oamenii zâmbeau, își vedeau de viața lor...”

Câteva săptămâni mai târziu, Sergiy a ajuns la Cluj, unde s-a reîntâlnit cu familia sa. Trecuseră aproape trei luni. „Ne-a fost ușor să ne acomodăm aici. Soția predă copiilor ucraineni din Cluj, eu mi-am găsit de lucru la o spălătorie auto.”

Nu știe dacă se vor mai întoarce acasă sau nu, nu le e clar ce înseamnă acasă. Satul lor nu mai există, a fost ras de pe fața pământului, la fel ca multe alte localități

din estul Ucrainei. Kam’yanka a fost sub ocupație rusească din aprilie până în septembrie 2022. Din 450 de case câte erau înainte de război, doar cinci mai stau în picioare, spune Sergiy. A vorbit cu oameni care s-au întors să își repare casele, dar mulți au rămas fără picioare din cauza minelor antipersonal.

„Locul e înțesat cu mine antipersonal. Cunosc cel puțin 15 bărbați care acum nu mai au picioare. Oamenii folosesc hârlețe să scape de aceste mine, își curăță singur curțile, nu așteaptă după autorități. Niște experți finlandezi spuneau că zona va deveni sigură abia peste vreo 15 ani.” Dar dacă cumva vor rămâne mai mult în România, Sergiy speră să își poată deschide o crescătorie de pești. Așa cum era cea în care al lucrat 13 ani, acasă.