Disclaimer: Trebuie să spun de la bun început că nu sunt în niciun fel o specialistă, ba nici măcar o bună cunoscătoare a lucrurilor despre care scriu mai jos. Am văzut filmele, am citit despre toate lucrurile pe care le prezint, încercând să le înțeleg și să le expun cât mai corect, dar nu mă îndoiesc că, de fapt, ele au fost ori sunt mult mai complicate și mai nuanțate. Concluziile mi le asum, dar îmi închipui că adevărații cunoscători le-ar amenda, poate semnificativ. Ceea ce afirm mai jos trebuie luat mai degrabă ca dovadă a unei curiozității conștiincioase și de bună-credință față de evenimente, oameni și procese istorice și individuale remarcabile, a dorinței de a afla și a înțelege adevărul și de asemenea, poate în primul rând, ca dovadă a solidarității profunde pe care o simt cu națiunea ucraineană atât de greu încercată în aceste vremuri.
Am adoptat pe alocuri o viziune simplificată a „poporului ucrainean“ sau „națiunii ucrainene“, care nu este nici pe departe – și cu atât mai puțin era în timpuri sovietice – atât de unitară sau de unitar-naționalistă cum ar putea să pară. Privesc în general cu rezervă naționalismul etnic, atât cât îl înțeleg, mai ales în formele sale esențialiste sau radicale, dar conceptul de „națiune“ mi se pare util și relevant pentru a înțelege istoria diverselor grupuri etnice, cu deosebire istoria modernă.
Pe de altă parte, ce a însemnat de-a lungul timpului și ce înseamnă azi „națiunea ucraineană“ este o chestiune foarte complexă, despre care se pot scrie – și s-au scris – cărți întregi (să nu uităm că Ucraina este până astăzi parțial rusofonă și că, asemenea practic oricărui stat din lume, nu e nici pe departe monoetnică și monoculturală).
Discuția despre naționalismul (etnic și civic) ucrainean în interacțiunea sa cu imperialismul țarist, apoi sovietic, apoi al Rusiei de azi, cu internaționalismul bolșevic și politicile naționale ale URSS, oricât de fascinantă, depășește cu mult granițele acestui articol și nu sunt eu în măsură s-o port. Sper că, pentru ceea ce îmi propun aici, simplificarea conceptelor este acceptabilă.
Notă: Scriu „Serghei Paradjanov“, „Serghei Bondarciuk“, „Kiev“, „Odessa“, „Lvov“ fiindcă sunt ortografii consacrate în română. Transcriu însă alte nume de persoane și de localități din Ucraina conform ortografiei ucrainene. Scriu „Saiat-Nova“ fiindcă așa apare poetul tradus în română.
Viața ca un film: "Paradjanov" (2013)
Kiev, 1958. Regizorul Serghei Paradjanov află că a primit aprobare să facă filmul Umbrele strămoșilor uitați. După câțiva ani, Svetlana, soția lui, nemulțumită de viața împreună, îl părăsește. La scurt timp după aceea, Paradjanov pleacă în ținutul huțulilor din Carpați, în satul Verhovîna, unde filmează într-o casă țărănească. Dă atenție celor mai mici detalii, reconstituie cu minuție obiceiurile și portul popular pentru fiecare scenă, stârnind revolta operatorului, care, enervat, îl provoacă la duel. Confruntarea urmează să aibă loc a doua zi dimineață, dar, înainte de ea, sosește developată pelicula cu ceea ce s-a filmat deja, și operatorul recunoaște în Paradjanov un geniu.
Kiev, 1965. După proiecția în premieră a filmului, pe scena din sala de cinematograf urcă, fără ca regizorul să fi știut, un tânăr care anunță înfrigurat că în ziua anterioară au început arestări printre intelectualii ucraineni. Ca urmare, Paradjanov este suspectat de simpatie față de mișcarea naționalistă ucraineană. Asupra rudelor lui încep să se facă presiuni, în anturajul lui sunt inserați informatori.
De ziua sa de nume, Paradjanov, gazdă generoasă, își primește musafirii cu căldură și discută deschis despre libertatea creatorului. „Am făcut cel mai bun film ucrainean“, spune el referindu-se la Umbrele strămoșilor uitați. Dar: „De unde până unde sunt eu naționalist ucrainean? Sunt pur și simplu un geniu. Trimiteți-mă în Africa, și am să fac cel mai bun film african“. Un oaspete îl aduce cu el pe tânărul arhitect Arseni, fiu al unui ștab comunist. Relația lui Paradjanov cu el va da autorităților, deranjate de spiritul rebel al regizorului, prilejul să-l acuze de relații homosexuale.
Paradjanov pleacă din Kiev, unde nu i se mai îngăduie să filmeze, la Erevan. Aici, studiourile armene i-au propus să facă o biografie cinematografică a așugului (trubadurului) medieval armean Saiat-Nova (viitorul Culoarea rodiilor). Paradjanov insistă asupra autenticității și exactității istorice a detaliilor, deși lucrează cu un buget foarte mic. Mai mult, i se cere ca tot materialul filmat să fie trimis, încă needitat în fază finală, la Moscova.
Kiev, 1973. Serghei Paradjanov este arestat și judecat pentru pederastie, viol și pornografie. Închis laolaltă cu deținuți de drept comun, trece, timp de patru ani, prin mai multe colonii penitenciare de maximă securitate din Ucraina, unde suferă umilințe fizice și psihologice dureroase care îi zdruncină sănătatea. Fosta soție îl susține în tot acest timp. Protestele unor celebrități din lumea literară și artistică din URSS și din Europa rămân fără rezultat. Iese în cele din urmă din închisoare și se întoarce în casa părintească din Tbilisi.
Tbilisi, 1983. Paradjanov primește vizita lui Marcello Mastroianni, care îl întreabă la ce lucrează. Fiindcă regizorul evită să-i răspundă, prietenul lui, actorul David Abașidze, care primise aprobare să facă un film, îi propune ministrului culturii Eduard Șevarnadze, și el de față, ca regia să-i fie atribuită lui Paradjanov. Șevarnadze acceptă ca acesta să fie doar co-regizor. Rezultatul este Legenda cetății Suram, neagreat de cenzori – ceea ce pe Paradjanov îl convinge că este un film genial.
Paris, 1987. Paradjanov este omagiat la Paris, unde mărturisește în fața publicului că în țara sa este mai degrabă un nimeni.
Șaizeciștii ucraineni
Destalinizarea de sub Hrușciov (cel care a condamnat cultul personalității lui Stalin în faimoasa cuvântare secretă din februarie 1956) a însemnat, în linii mari, slăbirea controlului ideologic și a cenzurii în societatea sovietică, o parțială descătușare a artei din lanțurile socialismului realist și nașterea opiniei publice în URSS. Ca urmare, în anii ’60, în republicile sovietice s-a revenit într-o anumită măsură la politici naționaliste și au luat naștere un „nou val“ de libertate și creativitate în arte (vizibil mai ales în literatură și film, și sincron, chiar dacă nu neapărat și în legătură, cu ceea ce se petrecea în alte țări europene) și o serie întreagă de mișcări civice și intelectuale parțial contestatare.
Așa au apărut fenomenul samizdat (inclusiv, între 1968 și 1983, longeviva Cronică bătută la mașină a evenimentelor curente, care a consemnat peste 400 de procese politice), cei mai cunoscuți disidenți sovietici (Saharov, Soljenițîn, Brodski, Iuli Daniel și Andrei Sineavski, Vladimir Bukovski ș.a.) și așa lumea a aflat pentru prima dată pe larg cum și în ce măsură sunt încălcate drepturile omului în URSS. Momentul poate cel mai exploziv al acestui proces, care, prin reverberațiile lui, avea să contribuie până la urmă la căderea imperiului sovietic, a fost publicarea, în noiembrie 1962, a nuvelei O zi din viața lui Ivan Denisovici în revista literară Novîi mir – primul text care vorbea public despre viața în Gulag și despre represiunea stalinistă. (Tot în 1962 a apărut Copilăria lui Ivan, filmul lui Tarkovski care avea să-l influențeze profund pe Paradjanov.)
Perioada de „dezgheț“ de sub Hrușciov a fost urmată de „stagnarea” brejnevistă din a doua parte a anilor ’60, din anii ’70 și de la începutul anilor ’80. În anii ’70, conștiința civică și politică a disidenților s-a lărgit, numărul textelor publicate în Vest a crescut. Cu toate că disidența ca fenomen a rămas cu totul marginală în URSS, fără să antreneze masele, grupurile de monitorizare a respectării drepturilor omului (mai ales, după 1975, așa-numitele „Grupuri Helsinki“ din Moscova, Kiev, Vilnius, Tbilisi și Erevan) și disidenți individuali curajoși au insistat să informeze populația și Occidentul, dând o imagine mult mai clară și mai cuprinzătoare a abuzurilor celui mai mare stat comunist de pe glob.
Represiunea s-a modificat și ea. S-a răspândit, de pildă, practica internării disidenților în clinici psihiatrice și a exilării peste hotare. La sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80, grupurile protestatare au fost desființate de autorități, iar participanții lor închiși sau trimiși în exil. Învinuirea stereotipică de „agitație/propagandă antisovietică“ a fost eliminată abia în 1989.
Acesta este contextul mai larg în care se înscrie fenomenul despre care vreau să vorbesc, de fapt: șaizeciștii ucraineni.
Pentru o mai bună înțelegere, e nevoie, totuși, și de o scurtă secțiune pe verticală în istoria naționalismului ucrainean în context țarist și apoi sovietic.
Începând cam cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, națiunea ucraineană s-a construit în primul rând pe criterii etnice, lingvistice și culturale și, într-o anumită măsură, pe criteriul teritorial. Nu e nimic neobișnuit aici: la fel s-a întâmplat cu majoritatea națiunilor moderne din estul Europei (și nu numai).
Limba și tradițiile populare ca depozitar al spiritului național au jucat și joacă până azi un rol esențial în felul cum se percep pe ei înșiși ucrainenii, cu toate că, după ce Ucraina și-a căpătat independența și poate și mai mult după Euromaidanul din 2014, un rol tot mai important în definiția lor de sine l-a jucat și îl joacă criteriul civic, aderența la un anumit stat și la valorile pe care acesta le promovează (valorile euroatlantice, democrația, liberalismul, respectarea legii). Vedem asta în faptul că și mulți cetățeni rusofoni, dacă nu chiar etnic ruși, ai Ucrainei au susținut și susțin parcursul proeuropean al statului din care fac parte. Însă, în condițiile politicii intensive de rusificare promovată de Imperiul Țarist și al mentalității imperialiste rusești (din 1876 folosirea limbii ucrainene a fost interzisă complet în sfera publică, iar etnicii ucraineni vorbitori de ucraineană erau considerați doar „ruși mici“, în general țărănoi necivilizați), e de înțeles de ce „comunitatea imaginată“ a națiunii ucrainene, lipsită până la începutul secolului XX de o formă statală de organizare, s-a sprijinit întotdeauna fundamental pe limbă și pe tezaurul de tradiții specifice.
Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult nici în context sovietic, deși bolșevicii au condamnat politicile țariste oprimante la adresa minorităților etnice și naționale și au promovat „internaționalismul proletar“ și ideea unor republici-surori egale între ele, „socialiste în formă și naționale în conținut“. Naționalitatea era însă definită în primul rând tot pe criterii etnice, lingvistice și culturale.
Așa-numita korenizațiia („autohtonizare“) din anii ’20 – politica de folosire intensivă a cadrelor locale în organele de partid și de stat și de încurajare a limbilor și culturilor locale pentru a fideliza populația față de puterea sovietică – a contribuit la cristalizarea conștiinței naționale și la valorificarea culturilor tradiționale în multe republici și regiuni din URSS. În Ucraina ea a însemnat că s-au deschis numeroase școli cu limba de predare ucraineană, că a fost promovată literatura ucraineană, că s-au cules și studiat numeroase mostre de folclor și artă populară, că s-au exploatat resursele locale de personal.
Aceasta e însă doar o față a lucrurilor. Pe de altă parte, nevoia de forță de muncă în industrie, în administrație și politică a adus un influx de ruși (și alți rusofoni) în Ucraina, mai ales în regiunile carbonifere din estul republicii, dar și în marile centre urbane, iar prestigiul limbii ruse ca limbă „de cultură“ și de stat a însemnat că mulți părinți își trimiteau copiii la școli rusești (proces care avea să se intensifice după război). În plus, korenizațiia n-a durat mult. Spre sfârșitul anilor ’20, simțindu-se deja stăpân pe situație, Stalin a trecut la promovarea tot mai agresivă a ideii statului sovietic strâns unit și, de fapt, a imperialismului rusesc.
Naționalismul ucrainean, îndărătnic, rebel și uneori violent, asociat cu cazacii războinici și iubitori de libertate, cu trădătorul Mazepa, cu încăpățânatul Șevcenko, cu cruzimile lui Petliura și ale Armatei Populare Ucrainene din Primul Război Mondial și din Războiul Civil, stârnise mereu temeri Moscovei. În două valuri succesive, între 1929 și 1934 și apoi din nou între 1936 și 1938, promotorii ucrainizării au fost îndepărtați din funcții sau chiar arestați, mulți dintre intelectualii ucraineni de vază, acuzați de „deviaționism naționalist burghez“, au sfârșit în lagăre și închisori, unii chiar executați (fenomen cunoscut drept „Renașterea împușcată“).
Numărul membrilor de partid ucraineni a scăzut drastic. Mai mult, colectivizarea agriculturii și în special Holodomorul, foametea orchestrată în 1932-1933, au ucis milioane de oameni în Ucraina, stârnind resentimente puternice împotriva bolșevicilor. Procesul de rusificare și de înăbușire a oricăror aspirații naționale a continuat și după Al Doilea Război Mondial, mai ales cunoscute fiind colaboraționismul și antisemitismul de care din păcate dăduseră dovadă mulți ucraineni în timpul ocupației germane și după șovinismul genocidar al lui Stepan Bandera (prototip al „nazismului“ de care Putin și șleahta lui îi acuză azi pe liderii ucraineni).
Ca atare, liberalizarea parțială de după moartea lui Stalin a renăscut speranțele naționale ale intelighenției ucrainene. Hrușciov promovase rusificarea, dând părinților ucraineni posibilitatea să nu-și mai înscrie copiii în școli cu predare în ucraineană, așa că, în anii ’60, rusa era deja extrem de răspândită în republică, iar populația etnic rusească a crescut din nou. Piața de carte era inundată de cărți rusești, filmele neucrainene erau toate dublate în rusă.
Drept răspuns, „noul val“ de literați ucraineni – poeți precum Ivan Draci, Vasîl Stus, Lina Kostenko, Vasîl Sîmonenko, critici literari ca Ivan Dziuba, Ivan Svitlîcinî și alții –, de jurnaliști și artiști militau pentru libertate de creație, îndepărtarea de dogme, dezvoltarea culturii ucrainene și respectarea drepturilor omului. Organizau seri de lectură și vizionări de filme sau spectacole, rememorări ale intelectualilor interziși sau dispăruți în perioada țaristă și în cea interbelică, cluburi de dezbatere, scriau petiții în apărarea culturii ucrainene. Două asemenea grupuri tinere erau foarte active la Kiev și Lvov.
Poeții șaizeciști au înnoit profund limbajul liric, tematica și procedeele formale ale poeziei în limba ucraineană, spărgând cadrele strâmte ale artei cu tendință. Tot acum apare așa-numita „școală poetică de film“, cu o estetică sofisticată și indiferentă la realismul socialist, recunoscută rapid și pe plan mondial, inițiată de pelicula Umbrele strămoșilor uitați (1964) de Serghei Paradjanov și reprezentată în primul rând de regizori activi în Ucraina, la studiourile cinematografice Dovjenko din Kiev (Iuri Illienko, Leonid Osîka, Borîs Ivcenko). Mai puțin faimoasă, dar nu mai puțin interesantă, deși pe cu totul alte coordonate (cosmopolite, fără note naționaliste), este producția de film a studiourilor din Odessa, îndeosebi peliculele „urbane“ tot mai subversive ale Kirei Muratova (care va avea și ea de a face cu cenzura).
Șaizeciștii ucraineni s-au dovedit cel mai energic „nou val“ din URSS din perioada hrușciovistă și mare parte dintre ei au adoptat poziții civice – în special rezistența la rusificare – care i-au pus în conflict deschis cu autoritățile. Reprimarea mișcării a fost dură, astfel încât, în anii ’70, un mare număr de deținuți politici din URSS erau ucraineni.
Cu toate că Petro Șelest, primul secretar al PC Ucrainean în 1963–1972, era un politician moderat, care a promovat dezvoltarea economică a republicii și a acceptat chiar, între anumite limite, unele manifestări de naționalism, presiunile politice n-au întârziat să se facă simțite. Tânăra generație de autori a fost acuzată de „formalism“, „apolitism“, „pasivism“, iar unora li s-a interzis să publice. O parte din textele lor au început să circule în samizdat sau să apară în Occident (poeziile Linei Kostenko, de pildă, sau ale lui Vasîl Stus).
O parte dintre filmele „școlii poetice“ au fost criticate, cenzurate sau pur și simplu nedistribuite (de pildă, Izvor pentru însetați, filmul de debut din 1966 al regizorului Iuri Illienko, și Hrisovul pierdut, ecranizare din 1972 de Borîs Ivcenko după Gogol, n-au putut fi difuzate decât după 1985), ba chiar unii dintre reprezentanții acestei școli – Paradjanov este cel mai bun exemplu – au fost hărțuiți și împiedicați să lucreze.
Persecuțiile au luat avânt mai ales după demiterea lui Hrușciov în 1964. La sfârșitul lui august și începutul lui septembrie 1965, vreo douăzeci de intelectuali ucraineni au fost arestați pe motiv de „subminare a regimului“, „naționalism burghez“ și secesionism (într-adevăr, scriitorul creștin Valentîn Moroz, de pildă, susținuse într-o prelegere publică nevoia ca Ucraina să devină stat independent – drept garantat, de altfel, prin Constituția URSS) și judecați în spatele ușilor închise.
Pe 4 septembrie 1965, la proiecția filmului Umbrele strămoșilor uitați la Kiev, Ivan Dziuba a protestat pe scenă împotriva arestărilor, asemănându-le cu epurările din perioada stalinistă, și a rugat publicul să se ridice în picioare în semn de solidaritate cu cei persecutați, iar Vasîl Stus a cerut extinderea educației în limba ucraineană și susținerea culturii ucrainene.
În octombrie, așa-numita „scrisoare a celor șapte“ a solicitat Comitetului Central al PC Ucrainean informații despre soarta mai multor tineri arestați. În 1968, o altă scrisoare, „a celor 139“, critica din nou arestările și modul de desfășurare a proceselor politice din 1965–1966. În decembrie 1965, Dziuba trimisese autorităților un lung text intitulat Internaționalism sau rusificare?, unde, de pe poziții (în opinia lui) leniniste, acuza politicile staliniste față de naționalități de șovinism rusesc. Textul a făcut vâlvă, a circulat în samizdat și a fost publicat în Vest în 1968, iar autorul lui și-a pierdut slujba, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor Ucraineni, hărțuit de KGB și, ulterior, închis timp de un an și jumătate (după care a făcut concesii regimului).
Vasîl Stus a avut și el de suferit, fiind ulterior închis 13 ani în Gulag, unde a și murit, în 1984, în urma unei greve a foamei. Moroz și Viaceslav Ciornovil (unul dintre organizatorii protestului de la premiera Umbrelor...) au petrecut și ei peste zece ani în închisori și lagăre. Mulți alți artiști și intelectuali – între ei, membrii Grupului Helsinki din Ucraina, înființat în a doua jumătate a anilor ’70 și anihilat la începutul anilor ’80 – au avut o soartă mai mult sau mai puțin similară. Au existat și dintre cei care au cedat și au ales să „se căiască“ sau să colaboreze cu regimul, alții au fost exilați din URSS sau li s-a interzis să se întoarcă în republică.
Rusificarea și represiunea din anii ’70 sunt legate în primul rând de numele lui Volodîmîr Șcerbîțkîi, venit la conducerea PC Ucrainean în 1972, după permisivul Șelest, adversar și opus al acestuia. Șcerbîțkîi (care a rămas în funcție până în 1989) făcea parte din așa-numita „mafie din Dnipropetrovsk“ (azi orașul se numește Dnipro), grupul de politicieni – mulți dintre ei ucraineni – care alcătuiseră anturajul lui Brejnev pe vremea când acesta fusese lider de partid acolo. Brejnev însuși, deși etnic rus, se născuse, crescuse și trăise bună parte din viață în Ucraina și se temea de naționalismul ucrainean, iar Șcerbîțkîi i-a fost aliat necondiționat. În plus, KGB-ul ucrainean, condus între 1970 și 1982 de un alt personaj odios, Vitali Fedorciuk, avea mai puține scrupule decât cel de la Moscova, fiindcă nu se temea atât de posibilele consecințe internaționale ale arestării intelectualilor (de altfel, drepturile naționale ale ucrainenilor abia dacă erau conștientizate în Occident). Rezultatul a fost una dintre cele mai dure campanii de represiune din perioada „stagnării“.
În concluzie, disidența ucraineană, purtând aproape întotdeauna amprenta naționalismului și a rezistenței la rusificare, a fost printre cele mai aprige în Uniunea Sovietică postbelică, dar și, probabil, cea mai intens reprimată. Reversul ei au fost cadrele de partid și de stat de origine ucraineană (precum Hrușciov însuși și, mai ales, personaje ca Șcerbîțkîi, Fedorciuk sau Valentîn Malanciuk, secretarul cu probleme ideologice între 1972 și 1979) care au promovat rusificarea Ucrainei și au luptat acerb cu manifestările naționaliste locale.
Citește și:
