Pe 24 februarie 2022, războiul declanșat în zorii zilei de Federația Rusă în Ucraina a trezit-o din somn pe Iryna Gorbacheva. Ducea o viață confortabilă, în orașul natal Zaporizhzhya, unde avea o firmă de IT și o familie iubitoare. Călătorea des, dar nu plănuia să emigreze. Într-o clipă, viața s-a schimbat. Următoarea săptămână și-a petrecut-o în adăposturi împreună cu fiica ei de opt ani. Acolo, în subteranele impregnate de spaima oamenilor surprinși de explozii, avea să înceapă primul ei an de refugiată, o viață în care planurile nu se fac pe termen lung, bunurile materiale sunt o povară, iar supraviețuirea este o lecție deja învățată.

„Ne gândim mereu că vrem să mergem înapoi. Dar am vrea să mergem înapoi la vechea noastră viață. Când ne vom întoarce acolo, însă, va fi deja o altă viață. Acum, orașul nostru, cu atâtea clădiri distruse, este probabil greu de recunoscut. Da, orașul este distrus. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că îmi doresc să merg la apartamentul meu, să beau o ceașcă de ceai negru în timp ce stau pe canapeaua mea. Și nu schimbă nici faptul că vreau să fiu acolo ca să ajut la reconstrucție”.

Destinația unei călătorii nedorite

La începutul lunii martie 2022, Iryna, împreună cu părinții și fiica ei, ajungeau la Iași, după un drum istovitor. „Eu sunt din Zaporizhzhya, aici mulți îl scriu Zaporoje sau Zaporozhye. Orașul nostru este acum în prima linie de război, rușii sunt la câțiva kilometri distanță doar. Orașul a fost atacat încă din prima zi. Așa m-am trezit în dimineața aceea de 24 februarie, cu bombe zburând pe lângă casa mea, cu alarmele mașinilor care sunau toate odată, fără oprire. Prima săptămână de război mi-am petrecut-o într-un adăpost, cu fiica mea, dormind pe pământ. Ne-am îmbolnăvit, am răcit, mulți oameni erau deja într-o stare rea, speriați, înspăimântați. Fiica mea era și ea terifiată, cu toate alarmele alea țipând în jur. Dar când rușii au ajuns prima dată la centrala nucleară de lângă orașul nostru, acela a fost momentul în care am fost cu adevărat speriați. Foarte speriați! Și atunci am hotărât că trebuie să plecăm”, povestește Iryna.

Nu și-a propus niciodată să vină în România, nici în concedii și nici măcar acum, ca refugiată. „Nu aveam de gând să venim în România, ținta noastră era Bulgaria. Știam că în Bulgaria se vorbește o limbă care seamănă destul de mult cu a noastră și mă gândeam că părinților mei le va fi mai ușor să înțeleagă și să se înțeleagă cu cei de acolo. Dar drumul nostru până aici a fost atât de lung… Sunt vreo 1 000 de kilometri de la noi de acasă până aici, dar ne-a luat patru zile ca să ajungem la Iași. Uneori din cauza aglomerațiilor din trafic, alteori din cauză că a trebuit să ne ascundem”, explică Iryna cum oprirea temporară la Iași s-a transformat în destinația finală a acestei călătorii nedorite.

Pedagog de școală vouă

Au ales Iașul pentru că este aproape de graniță și vor avea mai puțin drum de străbătut la întoarcerea acasă. „Am rămas. Și ne-a plăcut. Ne plac locul, orașul, dar cel mai mult ne plac oamenii de aici. Am găsit o casă și imediat au apărut o mulțime de vecini care ne întrebau cum pot să ne ajute. Chiar din prima zi ne-au adus mâncare, perne, pături. Imediat am simțit că aici suntem în siguranță”, spune Iryna.

Iryna a ajuns să se integreze rapid în viața ieșeană, ajutând ucraineni. „Cred că mai sunt vreo 3 000 – 4 000 de ucraineni în Iași, în momentul acesta, nu știu cifre exacte. Dar prin toamnă am auzit că erau mulți care plecaseră spre țările vestice și acum vin înapoi. Nu s-au acomodat acolo. Viața e mai ieftină aici. Dar cei mai mulți spun că se întorc din cauza oamenilor de acolo, care sunt foarte reci. Și, de asemenea, România nu impune niște obligații ca Germania, care spune că trebuie să îți înscrii copiii la școli în limba germană, de exemplu”.

Nici Iryna nu și-a înscris fiica la o școală românească, ca să nu o pună în situația de a pierde un an când se întorc acasă. Din toamnă, fetița a trecut în clasa a treia, alături de foștii ei colegi ucraineni, prin intermediul cursurilor online. „Dacă ar fi să o înscriu la o școală românească, ar pierde un an cel puțin, la cursuri pregătitoare. Sunt câteva școli organizate în România pentru copiii ucraineni, în ucraineană, dar învață istoria României, nu a Ucrainei. Poate este o opțiune bună pentru cei care intenționează să rămână aici, dar cei care vor să se întoarcă își doresc ca copiii lor să învețe istoria Ucrainei”.

Fundul sacului

La început, Iryna a amânat căutarea unui loc de muncă, preferând să ajute voluntar alți compatrioți și să doneze bani armatei ucrainene. „Înainte de război aveam propriul business în Marketing Digital și Publicitate. Dar din prima zi a războiului, piața a înghețat. Jobul meu s-a sfârșit. Iar când am venit în România, în primele luni nu am lucrat, tot din cauză că mă gândeam că mă întorc repede înapoi. În plus, aveam și ceva bani economisiți, dar economiile s-au terminat în scurt timp, pentru că noi donam continuu bani armatei ucrainene sau altor refugiați”, detaliază Iryna într-o engleză foarte bună.

Când șederea s-a prelungit, tânăra a început să se gândească serios la asigurarea unor surse de venit. Mai ales că, la 34 de ani, este, practic, cea care întreține o familie cu șase persoane. Asta pentru că din toamnă, micii familii i s-au alăturat unchiul și mătușa Irynei, profesori de istoria Ucrainei.

„Am fost invitată aici la niște interviuri la Amazon și la alte câteva companii, dar nu înțelegeam, politic vorbind, ce se va întâmpla în continuare. Nu voiam să semnez un contract pentru opt luni, un an sau mai mult. Mă gândeam doar că nu voi fi aici atâta timp. Făceam și mult voluntariat și cred că asta m-a ajutat să-mi mențin echilibrul psihic. Dar din vară chiar aveam nevoie de bani și am început să lucrez ca freelancer în domeniul IT. Și cred că a fost o decizie înțeleaptă, pentru că am libertate, pot să merg unde vreau, am clienți din America și din Europa, din Olanda. Asta mă face să mă simt sigură pe mine. Eu întrețin întreaga familie. Părinții mei sunt pensionari, dar pensia din Ucraina este de vreo 50 de euro”.

A descoperit, ca freelancer, o deschidere și o bunăvoință neașteptate din partea clienților pentru ucrainenii care lucrau în proiecte IT: „Să găsesc clienți nu a fost greu deloc. Nu știam cât de greu îmi va fi, nu știam cum vor reacționa clienții când vor auzi că sunt din Ucraina, dar am descoperit că oamenii vor să lucreze cu ucraineni. Am suficient de lucru, nu mai caut alți clienți, dar am încă oferte, sunt companii care accentuează faptul că vor să lucreze cu ucraineni. E plăcut pentru mine să aud asta. Și am descoperit la FabLab 1 că e foarte plăcut să fii freelancer. Când am venit aici, oamenii m-au înconjurat. Mă simt în largul meu cu ei, mă înțeleg, avem același mindset. Și cred că din orice țară ar veni aici oameni, ar fi primiți la fel. În prezent sunt singura ucraineancă de la FabLab 1, dar sunt câțiva IT-iști din Ucraina la Iași. Sunt câteva companii care și-au relocat oamenii aici, au închiriat birouri pentru ei. Alții muncesc de acasă. Cred că sunt în jur de 30, nu sunt sigură."

A E I O U

Așa a amânat Iryna și învățarea limbii române, pentru că la FabLab 1, echipă cu mulți IT-iști, conversează foarte firesc cu toată lumea în engleză.

„Cu lecțiile de limbă română tatăl meu s-a dovedit a fi cel mai bun. Are 62 de ani și a început să învețe limba română încă de anul trecut, de la sfârșitul primăverii. Unul dintre motivele sale este că vrea să își ocupe timpul cu ceva. El merge la piață, în piața Nicolina, știe cum să ceară ce dorește să cumpere, să explice. Și noi facem acum cursurile de română. Fiica mea e mai bună decât mine, pentru că ea comunică la cursurile la care merge, vorbește cu alți copii. Mulți ucraineni nu au început mai devreme să învețe limba pentru că se gândeau că se întorc repede acasă”.

Într-un an în care războiul i-a obligat să-și părăsească viața tihnită și le-a pus viitorul în așteptare, Iryna și familia ei s-au adaptat la viața din Iași și din România pe negândite, pe măsură ce își desfăceau bagajele, învățau limba română și descopereau locurile și oamenii de aici. Iar acum vorbește despre Iași ca un veritabil promotor al orașului: „Îmi place foarte mult Iașul. Cred că suntem norocoși că am rămas aici. Nu am fost în multe alte orașe românești, dar aici vezi multă verdeață. În Iași ne place centrul orașului, parcul de aventură Hamac, parcul de agrement Ciric, muzeele din Palatul Culturii, unde poți găsi lucruri interesante despre istorie și chiar despre istoria Ucrainei, îmi place biblioteca universității. Am fost și la Lacul Roșu. România e chiar foarte frumoasă. Ăsta a fost un șoc. Nu știam nimic despre România, deși suntem vecini. Știam o grămadă despre Polonia, am fost acolo de multe ori, dar Romania e atât de frumoasă, natura e perfectă, munți, râuri. În curând vom merge să vizităm Brașovul. Dar în Iași îmi place vibe-ul, sunt foarte mulți studenți, e un oraș tânăr, dinamic. Am fost foarte surprinsă în octombrie. Noi am venit în primăvară, vara a fost ok, dar în octombrie, wow, s-a umplut orașul cu atât de mulți studenți”.

Azi e valoros

Războiul i-a schimbat: „Am filmat în ianuarie un clip scurt cu noi și când m-am uitat pe imagini nu mi-a venit să cred cât de schimbați suntem după anul ăsta. Arătăm atât de îmbătrâniți. Atât de nefericiți. Nu zâmbim”.

Aceasta nu este însă singura schimbare pe care Iryna o observă la ea și la familia ei: „Niciodată nu mi-am propus să plec din Ucraina. Nici nu credeam că sunt suficient de puternică pentru o astfel de schimbare. Dar am înțeles că nu avem nevoie de prea multe ca să fim fericiți. Dacă familia îți este în viață și sănătoasă și ai o pereche de jeans și niște papuci, atunci ești OK. Și cea mai mare realizare este că acum știu că pot face asta. Pot să plec cu ai mei, putem supraviețui. Putem face asta”.

În așteptarea reconstrucției Ucrainei și a reîntoarcerii acasă, Iryna și-a dobândit în România independența financiară și autonomia ca freelancer și construiește deja relații solide cu oamenii din jur. Și în timp ce gândul îi este la reîntoarcerea în Ucraina, își promite să revină aici ca turist. Deocamdată are, însă, o rugăminte pentru români: „Ucrainenii sunt încă refugiați. Când vedeți un ucrainean, zâmbiți-i. Asta le va oferi suport. Eu am aici, în jurul meu, o mulțime de oameni care îmi zâmbesc și asta îmi amintește că azi e Azi, e o zi care trebuie trăită. Zâmbiți, asta înseamnă mult pentru noi!”