Danil Tkalych, un băiețel în vârstă de șase ani, a luat tableta de la sora lui mai mare cu trei ani, Sofia, și s-a retras într-un fotoliu, în una dintre cele trei camere ale apartamentului din Baia Mare în care cei doi copii și părinții lor s-au mutat în urmă cu câteva luni. Cei patru membri ai familiei Tkalych sunt printre cei aproximativ 100 000 de oameni fugiți din calea războiului din Ucraina și înregistrați în România (https://data.unhcr.org/en/situations/ukraine).

Cu câteva minute în urmă, Danil și mama lui, Maryna, sosiseră de la centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități al Asociației Autism Baia Mare unde băiatul face terapie. În august 2021, Danil a fost diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist.

Locuiau în Orihiv, un oraș cu aproximativ 14 000 de locuitori, situat la 50 de kilometri de Zaporojie, reședința regiunii cu același nume din sud-estul Ucrainei. Lui Danil îi era frică de persoanele necunoscute, avea o sensibilitate extremă la anumite sunete și texturi, mânca doar chiftele, salam, pâine și pufuleți și nu folosea tacâmurile. În momentul când nu dorea să facă ceva sau se speria, devenea agresiv cu cei din jur sau își mușca mâinile, se lovea peste cap sau se dădea cu capul de pereți. A apucat să facă câteva ședințe de terapie în orașul natal, până când pandemia COVID a dus la închiderea serviciilor de specialitate. În 2022, a început războiul.

Război, și pace

„Pe 24 februarie soțul era plecat. Am dus-o pe fiica mea la școală. Mă pregăteam să-l duc pe Danil la grădiniță și să fug repede spre serviciu. Nu era semnal la telefon. Nu știam ce se întâmplă, de ce nu putem să ne sunăm unul pe celălalt”, își amintește Maryna.

O vecină i-a spus că a început războiul și că ar trebui să-și ia copiii de la școală. Cum nu avea cu cine să-l lase pe Danil, l-a luat cu ea. Pe drum a văzut oameni panicați și cozi la benzinărie. După ce a luat-o pe Sofia de la școală, a anunțat la magazinul unde era angajată că nu mai poate merge la lucru pentru că nu are cu cine să lase copiii. Abia seara târziu, Dmitry, soțul Marynei, a reușit să ia legătura cu familia. Au decis să rămână în oraș, deși trupele ruse erau foarte aproape. 

Curând, Dmitry, care transporta pâine în regiune, nu a mai avut de lucru pentru că nu se mai putea circula. Maryna a continuat să meargă la serviciu până într-o zi când magazinul a fost bombardat. A scăpat pentru că a reușit să se adăpostească într-un beci.

„Așa am rămas în viață. Era îngrozitor. Eram mai multe persoane care ne-am ascuns când au început împușcăturile. Stăteam și ne uitam unul la celălalt. Nu știam ce să facem. Ne uitam unii la alții. După ce s-au liniștit lucrurile, am ieșit și am început să fugim. M-am uitat în jur: clădirea era distrusă, cablurile electrice zăceau pe jos, erau niște gropi mari rămase după bombardament.” 

S-au mutat în beciul casei. Era frig și nu aveau cu ce să facă foc în sobița din încăpere. Nu mai aveau curent electric. Auzeau cum se trage și simțeau cum se cutremura casa. Copiii plângeau, iar adulții erau epuizați de frică și nesomn. Au înțeles că războiul nu se va termina curând și s-au hotărât să plece. Nu aveau mașină, dar au reușit să găsească pe cineva care să-i scoată din oraș. Era 20 aprilie. A fost un moment foarte dureros pentru că au fost nevoiți să-și abandoneze animalele: trei pisici și un câine. Marynei îi tremură vocea și are lacrimi în ochi când își amintește cum alerga câinele lor în urma mașinii.

"În momentul acela, nu mai puteam să-l controlăm."

Au stat două zile la niște vecini în Zaporojie, timp în care au luat legătura cu o altă vecină, care era în România și care i-a îndemnat să vină și ei, pentru că vor avea locuință gratis și vor primi bani pentru mâncare. Au ajuns în vama de la Solotvino – un orășel situat la frontiera cu România, în dreptul localității Sighetu Marmației – după o călătorie de șapte zile cu trenul și diferite mașini. Nu au reușit să iasă din Ucraina pentru că lipsea o ștampilă pe documentul care dovedea invaliditatea băiatului și pe cel care permitea ieșirea tatălui din țară. S-au întors în Lviv, unde au stat două săptămâni, până au reușit să completeze documentele cu care au putut apoi să vină împreună în România.

Au ajuns în Baia Mare în 3 mai. La început au fost cazați într-un cămin. Erau în stare de șoc și nu au reușit să iasă din casă timp de două săptămâni. „Apoi, am înțeles că trebuie neapărat să facem ceva pentru copii. Trebuia să ne adunăm, să fim puternici. Lunile pe care le-am petrecut în beci au influențat foarte mult viața copiilor. Erau foarte speriați amândoi. Iar din viața lui Danil a dispărut tot ce am încercat să implementăm prin terapii, prin educație. În momentul acela, nu mai puteam să-l controlăm.”

Au decis să ceară ajutor și au luat legătura cu ASSOC, o asociație din Baia Mare care sprijină grupurile vulnerabile, și cu traducătoarea Ludmila Focșa. În aceeași lună, Danil a intrat într-un program de recuperare pentru copii cu dizabilități al Asociației Autism Baia Mare și a început terapia.

Orihiv rezistă

În primele săptămâni a fost nevoie să fie însoțit de ambii părinți, dar de câteva luni e suficient să fie prezent doar unul dintre ei. Participarea la ședințele de terapie este importantă pentru părinți și pentru că îi ajută să înțeleagă cum să se comporte și să lucreze cu el.

Maryna își amintește cum de multe ori plângea pentru că pur și simplu nu mai știa ce să facă cu Danil. Și lui Dmitry i-a fost greu să accepte că băiatul lui are autism. În timp, însă, au ajuns să nu facă diferența între el și un copil normal. Iar Danil chiar face progrese: reușește să stea 15-20 de minute la o activitate fără să se ridice de la masă, nu mai este atât de sensibil la zgomote (stă la tuns), mănâncă mai multe tipuri de alimente, nu mai are comportamente agresive sau autoagresive și acceptă să meargă de mână cu unul dintre părinți și să se joace cu alte persoane.

Părinții Marynei s-au mutat într-o localitate apropiată de Orihiv și nu vor să părăsească Ucraina. Nu vor să renunțe la vaca și găinile lor. Suflul unei explozii a spart geamurile casei în care locuiesc. Au pus alte geamuri. Au făcut și niște filmulețe pe care le-au trimis copiilor..

Cel mai important lucru pentru Maryna și Dmitry este că cei doi copii ai lor sunt sănătoși și în siguranță. În fiecare zi se roagă și speră că se vor întoarce acasă. Nu știu dacă-și vor mai găsi casa, proaspăt renovată și cumpărată cu prețul multor sacrificii. Ar dori să meargă în cimitirul din oraș pentru că acolo sunt bunicii Marynei și tatăl lui Dmitry. Cimitirul e distrus. La fel, școala la care învăța Sofia. Au văzut asta la știri și în filmulețe pe YouTube.

Televizorul din apropierea fotoliului în care s-a așezat Danil este conectat la un canal TV de știri din Ucraina care transmite live pe YouTube. Orihiv este orășelul care împiedică trupele ruse să ajungă în Zaporojie. Dar nu se știe pentru cât timp.