Sute de mii de oameni au murit sau au fost răniți în războiul din Ucraina, însă dincolo de rănile fizice, există și altfel de răni, invizibile: traumele psihice. Peste 1,5 milioane de copii din Ucraina sunt expuși la depresie, anxietate, tulburare de stres post-traumatic și alte afecțiuni psihice care îi pot afecta pe viață, indică statistici furnizate de ONU.

Olena Koval, care înainte de începerea războiului avea un cabinet de psihoterapie în Kiev, își dedică timpul tratând adolescenți și femei care s-au refugiat la Cluj. Organizează sesiuni de terapie de grup, dar lucrează și individual, aplicând metode bazate pe neuroștiință și terapia prin artă. Ea explică de ce tinerii sunt cei mai vulnerabili și cum va continua războiul pe timp de pace, în mințile soldaților care se întorc acasă.

WSJ: Cum e o copilărie pe timp de război? În Ucraina au rămas mulți copii, multe familii care n-au putut fugi din calea războiului sau care poate au ales să rămână acasă.

Tot ce e viu e programat să își prioritizeze propria viață. Să supraviețuiască. Dar copil fiind, nu poți supraviețui fără adulți. Războiul este oribil pentru oricine, iar tu, copil fiind, te vezi nevoit să devii adult pentru a supraviețui. Nu te mai poți baza pe oamenii mari, ca ei să îți ofere siguranță și confort, cum făceau înainte, pentru că creierele lor sunt ocupate cu propria supraviețuire. Așa că nu ai spațiul necesar pentru a fi copilăros. Nici spațiul mental, nici, bineînțeles, spațiul fizic. Nu ai timp să fii naiv, nu e momentul să faci asta. Viața e simplă: Supraviețuiește! Concentrează-te pe lucrurile esențiale: unde să dormi, ce să mănânci, ce să iei pe tine, pentru că ai fugit de bombe într-un tricou.

Ce ar trebui să se întâmple în mintea unui copil pentru a-l opri din a fi… copil?

Atunci când lumea din jurul tău devine nesigură, când vezi bombe explodând, când ești martorul unor violențe, neocortexul se blochează. Or, neocortextul este cel care ne face să fim umani. Fără el, creierul reptilian și sistemul limbic se pun în mișcare. Ele se ocupă de supraviețuire: când trăim în frică, ele pompează în organism adrenalină și cortizol. „Luptă sau fugi!”. Când rămâi într-un loc aflat în conflict, creierul reptilian ți se activează iar și iar, de nenumărate ori. Este ceva ce nu poți controla, așa funcționează organismul oricărei vietăți. Dar atunci când trăiești evenimente traumatice nu te mai gândești la nimic profund, cum ar fi sentimentele, emoțiile.

Când ajung să simți aceste traume?

Ani mai târziu, poate, depinde de multe lucruri. De îndată ce te vei simți în siguranță neocortexul se activează din nou, toate sentimentele și emoțiile pe care le-ai ignorat reapar, îți inundă psihicul. 

Cine sunt cei mai vulnerabili din punct de vedere psihic?

Adolescenții. Pentru că, adolescent fiind, trăiești deja o criză existențială: tranziția de la copilărie la maturitate. Te simți dezamăgit de părinți, simți nevoia să te rupi de ei, încerci să te „hrănești” cu modele din afara familiei, cu alți adulți, poate bloggeri, vedete ș.a.m.d. Nu mai simți pământ stabil sub picioare, totul devine confuz, încerci să găsești sensul lumii din jur și te simți dezrădăcinat: „Cine sunt eu pe lumea asta?” „Ce mi se potrivește?“ „Ce nu mi se potrivește?”

Iar războiul pune și mai mult haos în lumea lor deja instabilă.

Întreaga lor lume este distrusă. Totul devine imprevizibil și periculos. Cei mai mulți se simt singuri și neglijați, incapabili să mai aibă încredere în lucruri banale. Au sentimentul că nu se pot baza decât pe ei înșiși, pe nimeni altcineva. Se deconectează: „Ca să supraviețuiesc trebuie să mă detașez de viața asta imprevizibilă”.

Această deconectare înseamnă o evadare?

Nu, e altceva. În psihoterapie se numește altered state of consciousness (trad. stare alterată de conștiință). E un tip de blocare, freezing: „Asta nu mi se întâmplă mie”, „Trăiesc de parcă m-aș uita la un film”. Sau: „Parcă îmi văd viața pe geam”. 

Ce o declanșează?

Șocul traumatic. Când ți se oprește neocortexul, mai întâi intri într-un blocaj. Acest freezing semnalează că ai fost expus la un șoc traumatic. Poate dura milisecunde, dar în acel timp nu-ți mai simți corpul, te deconectezi de el, dispar emoțiile. Te simți mort, ca șo cum n-ai fi. Endorfinele, însă, își fac treaba, sunt un calmant pentru psihic. După freezing experimentezi această stare alterată de conștiință. Urmează apoi alte etape consecutive: automatic reply (răspunsul automat) și, la final, self-repair (auto-repararea).

Cum îi ajuți pe adolescenți să își depășească traumele de război?

În Cluj lucrez atât cu grupuri de sprijin, cât și individual. În general, tinerii care sunt aici au plecat la timp, nu au fost martorii unor lucruri oribile, dar chiar și așa, vin și îmi spun:„Înțeleg că sunt aici, dar simt că viața mea e un film al cărui spectator sunt”. Ei simt că viața nu li se întâmplă lor, ci că asistă la ea de undeva din exterior. Ceea ce putem face e să le oferim întreaga noastră atenție, să fim deschiși, să fim prezenți. Ei au nevoie de îmbrățișări. Nu doar fizice, ci și emoționale. Au nevoie să se simtă că li se acordă atenție, că și ei contează. Așa mai sunt șanse să nu rămână cicatrici.

Care este refugiul lor? 

Depinde de temperamentul fiecăruia. Unii se uită la filme, alții încearcă să păstreze contactul cu prietenii rămași în Ucraina sau să își facă noi prieteni. Să facă lucruri care le dau un sens. Unii suferă de tulburări de alimentație, mănâncă mult, compulsiv. Alții desenează. Sunt multe „refugii”. 

Și cum procesează faptul că tații lor sunt pe front, luptă?

Sunt speriați, desigur. Dar unii preferă să nu vorbească despre asta. O prietenă din Kiev, mamă a doi băieți, adolescenți, mi-a povestit despre o ceartă cu fiul mai mare. El i-a zis „Mamă, urăsc războiul, nu ar trebui să facem rău unor oameni. Trebuie oprit!”. Adolescentul nu putea înțelege cum oamenii trăiesc o viață normală în capitală, ies în oraș, la cafea în timp ce în jurul lor cad bombe și veteranii se întorc de pe front fără mâini și fără picioare. Nu știa unde să se poziționeze: „Ce aleg? Război sau viață?”. O parte a psihicului său încearcă să ignore lucrurile negative, să se concentreze doar pe ce este pozitiv. Mama lui a încercat să îl convingă că rușii sunt răi și că ucrainenii trebuie să lupte. În urma discuției cu ea, mi-am dat seama că noi, adulții, deseori încercăm să le impunem copiilor ce să simtă, cum să reacționeze, să reacționeze așa cum vrem noi. Trebuie să avem inima și mintea deschise. Toate reacțiile pe care le ai la ceea ce se întâmplă în jurul tău sunt, de fapt, bune, reale.

Dar copiii mai mici, ei cum percep tot ce se întâmplă acum?

Depinde mult cum gestionează stresul adulții din jurul lor. Cât sunt de stabili, cum procesează ei înșiși situația, cât sunt de capabili să ofere copiilor un mediu suficient de sigur, atât mental, cât și fizic. Și, desigur, contează și predictibilitatea: copii au nevoie de disciplină, de rutină, de limite clare.

Asta înseamnă că, mai mult sau mai puțin, copiii împrumută traumele părinților?

Bineînțeles. Termenul este de traumă transgenerațională și este vizibil nu doar în familie, dar și în societate. Ca membru al unei comunități nu te poți separa de greutățile comunității tale. Și noile traume declanșează traume vechi. E ca un colier de traume: dacă tai sfoara, cade prima mărgea, dar brusc cade încă una, încă una și tot așa. Și nu se opresc până nu cad toate.

Dezarmant, ca să rămânem la vocabularul situației…

Războiul va continua și după pace. În casele și în familiile ucrainenilor, sub forma Tulburărilor de stres posttraumatic. Va dura generații să ne vindecăm de asta, din moment ce nu sunt destule programe de sprijin pentru veteranii care se întorc acasă. Atunci când soldații luptă, sensul vieții e cu totul altul: simți tensiunea în aer, ești dopat cu adrenalină, tot ce este în jurul tău devine mai palpabil, simți asta cu toate simțurile tale, conștientizezi și procesezi tot. Apoi, brusc, vine pacea. Ești scos din tranșee și trebuie să-ți duci copii la grădiniță. Serios?! Nu e nimic „vital” în a-ți duce copii la grădiniță. Nu are niciun sens pentru cineva dopat cu supraviețuire.

Te-ai întâlnit cu astfel de cazuri?

Am văzut asta în copilărie, dar și mai târziu, ca terapeut. Am crescut aproape de Bahmut, în anii ‘90, într-un oraș minier. Locuiam în niște blocuri mari, cu 200 de apartamente. Țin minte un vecin care stătea sub noi, luptase în Afghanistan. Devenise alcoolic, dependent de vodcă. Toată lumea îl evita, nu știam niciodată când e beat sau nu. Putea să-i sară țandura din nimic, să devină brusc violent. Apoi, ca terapeut, în 2013, în timpul conflictului din Donbas, m-am întâlnit cu soldați care ziceau: „Bun, m-am întors din război. Și ce vreți să fac, să ies la cafea și să stau la povești cu prietenii?” Erau foarte dezamăgiți. Împreună cu lupta, le dispăruse și sensul vieții.

Ca niște dependenți de droguri care se opresc brusc.

Imaginează-ți toți soldații care se întorc acasă de pe front, ies în oraș, se plimbă cu autobuzul, tramvaiul. Nu știi niciodată ce reacții pot avea, pot intra în black-out și să se pună pe lovit, spart, distrus. Nu știi niciodată ce le declanșează starea: poate ceva muzică dată prea tare, cineva în spatele lor care face un gest brusc sau îi atinge pe umăr ori un copil care le face „cucu-bau!”.

Cum au afectat aceste traume transgeneraționale societatea ucraineană? Pe tine personal?

Am trăit sub influență sovietică mai mult timp decât voi, românii. Asta a însemnat un stres traumatic enorm pentru societatea ucraineană, un stres care ne-a alienat de emoțiile noastre. De exemplu, în copilărie, nimeni nu m-a întrebat niciodată cum mă simt. Această întrebare pur și simplu nu exista, nimănui nu-i păsa. Tuturor le păsa doar să aibă ce încălța, cu ce să se îmbrace sau ce să bage la stomac. Lumea nu se gândea la emoții, la traume: „Ce traume, când nu avem ce pune pe masă!” Și mai țin minte o prejudecată colectivă, una dintre cele multe: „Dacă nu ești suficient de bun pentru comunitatea ta, aceasta te va respinge”. Sistemul nostru educațional se baza pe asta: „Fă pe placul celorlalți. Nu poți supraviețui singur. Să fii alungat înseamnă moarte”. Eu, la fel ca toți ceilalți din societatea mea, am fost învățată să urmez regulile din afara mea, nu regulile din interiorul meu. Asta se întâmplă atunci când societatea nu are un mental colectiv suficient de matur, când tu, ca individ, nu îndrăznești să îți urmezi adevăratul sine, când înveți să nu ai încredere în tine însuți: inventezi noi reguli pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Pentru că atunci când pierzi conexiunea cu tine însuți, îți dispare busola internă, dispare curajul. Noi, ucrainenii, ca societate, am trăit așa până în 2000. Apoi a venit prima revoluție, apoi anexarea Crimeei și războiul din Donbas. Peste toate, două crize economice + pandemia. De fiecare dată când am ridicat capul, ceva imprevizibil a venit și ne-a tras înapoi, așa că ne-am revăzut nevoiți să ne întoarcem la nevoile de bază. La supraviețuire.

În cabinetul tău intră un pacient, această „persoană colectivă” despre care vorbești? Cine e ea? Cu ce se confruntă?

Mi-o închipui ca fiind o tânără fată, o adolescentă, aproape adultă. Se simte puțin pierdută, dar suficient de puternică să facă față lucrurilor cu care se confruntă. Caută un mod să-și rezolve problemele, dar simte că lumea este nesigură, imprevizibilă. Și simte cu tărie că nu are imaginea de ansamblu, că îi scapă ceva. Are nevoie de un loc sigur, unde să poată vorbi de durerea și suferința ei, unde să ia o gură de aer. Vrea un răgaz, o pauză de luptă. Are nevoie să simtă că este suficient de bună așa cum e și că nu are nimic de dovedit nimănui. Că trebuie și că poate să fie ea însăși.

Și-a găsit acel pământ stabil?

E în mișcare. Cu un picior în anii instabili ai adolescenței, cu celălalt, piciorul din față, pe o fundație solidă – o stabilitate interioară. Vorbim de libertate, de acceptare, de conectare la lumea din jur. Simte că nu mai trebuie să mai dovedească nimic în fața nimănui și că poate fi cine este ea cu adevărat.

Cum pot traumele să funcționeze în favoarea ta?

Se numește creștere post-traumatică. Atunci când integrezi trauma, când procesezi toate emoțiile, când vezi lucrurile așa cum sunt și devii conștient de ceea ce s-a întâmplat, de emoțiile pe care le-ai încercat și tragi învățăminte din toate astea, atunci apare această creștere. La nivel de societate se manifestă prin cultură: muzică, literatură, film, modă și restul formelor de expresie artistică. Mai ales după 2013, când s-a declanșat conflictul din Donbas, în Ucraina a avut loc o explozie culturală. De exemplu, trupe locale care adoptau tematici folclorice, oameni purtând haine cu motive populare. Astfel de lucruri au devenit cool, deși înainte nu erau cool deloc. Erau percepute ca fiind ceva pentru bătrâni, pentru străini și pentru cei needucați. Îți dai seama că începi să crești în urma unei traume atunci când devii independent, când îți găsești și îți protejezi identitatea interioară.

Ce ai învățat, ca profesionist și ca persoană, din acest război? 

Am învățat că războiul declanșează în noi lucruri care au fost întotdeauna acolo, ascunse după o mască, după un ambalaj. Războiul scoate la suprafață traume vechi, povești vechi, expune miezul, esența. Nu știi niciodată cum transformă războiul pe cineva. Cunosc oameni suficient de puternici ca să se adapteze, care acum sunt mai bine decât erau înainte. Pentru că războiul i-a forțat să filtreze ceea ce este important de ce ceea ce nu este important. Și războiul acesta m-a mai învățat că „acasă” nu înseamnă o clădire. „Acasă” este un sentiment, iar tot ce contează este casa ta interioară.