Mariupol e atacat din toate părțile. O rachetă lasă un hău uriaș acolo unde, cu o zi înainte, era încă scara vecină. Yulia și băiatul ei de șase ani nu reușesc să plece din oraș și se adăpostesc în clădirea teatrului. Mai sunt ascunși de bombe acolo, alți peste o mie de localnici. Mulți copii și mamele lor. Le e frig, le e foame și le e frică de fiecare dată când se aud motoarele avioanelor ce survolează locul. Apoi, vine și ziua de 16 martie 2022: Teatrul Dramatic din Mariupol e scena unei crime de război care a șocat întreaga lume.

Închisoarea de fum

Yulia privește îngrijorată spre cer. Nu vede avionul din cauza norilor, dar îl aude cum trece pe deasupra teatrului și cum, după scurt timp, se întoarce. 

„Nu e prima dată când zboară așa. În cerc.”

De câteva zile, tot mai des, același avion, sau poate altul, urmează cu obstinație același traseu. Zgomotul motorului a devenit o promisiune sumbră: „Știm că sunteți acolo! Vă vedem!”

Știe și Yulia. Nu se pune problema dacă, ci mai degrabă când vor bombarda clădirea. S-a hotărât să plece. Mulți vor asta, însă nu toți îndrăznesc.

În fața și în spatele teatrului stă scris cu vopsea albă, cu litere mari, un cuvânt: „COPII”. 

Printre cei care s-au refugiat din calea bombelor în Teatrul de Artă Dramatică din Mariupol sunt foarte mulți copii. Și, de două zile încoace, sunt singurii care mai mănâncă ceva; câte două fursecuri la fiecare 24 de ore. Mikhail, băiatul Yuliei și le-a înfulecat de cum le-a primit.

De pe dealul pe care este construit teatrul se văd împrejur, ca gratiile unei închisori, coloane de fum hrănind norii de deasupra Mariupolului. În ochii Yuliei, o deznădejde covârșitoare: „Chiar nu înțeleg. Nu o să înțeleg niciodată de ce ne bombardează casele.”

De câteva zile, rachetele și bombele cad tot mai aproape de teatru. Yulia aude tot mai des alarma mașinii, parcată între sute altele. De când au început să treacă avioane pe deasupra, alarma a tot pornit. De câte ori? A și uitat. Dar s-a temut de fiecare dată. „Să nu se întâmple ceva cu mașina aia…”, că doar mașina aia le mai dă o șansă de scăpare. 

Ar fi putut opri alarma de la distanță, are o aplicație pe telefon pentru asta, dar nu este semnal. În oraș, de vreo două săptămâni, nu mai e curent, internet sau gaz. De câteva zile au rămas fără apă și fără mâncare. Și-a auzit alarma la fiecare raid, în acompaniament de explozii. Urla în locul sirenelor antiaeriene, care de data asta au tăcut la Mariupol. 

E 14 martie 2022. Yulia și Mikhail, însoțiți de tatăl Yuliei și de soacra ei, vor încerca să părăsească orașul, într-un convoi de 50 de mașini. Nu știe nimeni ce drum îi așteaptă sau dacă mai există sau nu cale de ieșire. Nu știe nimeni, dintre toți cei care vor porni azi, dacă vor reuși să iasă din iad sau dacă vor muri încercând.

Știu doar că cercul din cer se strânge, iar gratiile de fum sunt tot mai aproape.

Când intră în mașină, Yuliei îi tremură mâna. De spaimă, de foame, de frig. Dă cheie… Mai dă o dată. Încă o dată. Simte cum îi îngheață sângele în vene.

Mai încearcă o dată. Nimic.

„E moartă... S-a descărcat bateria… de la alarmă”, își dă seama, sfârșită.

Joi, când a început războiul

Tinerii căsătoriți cumpăraseră apartamentul în 2015. Le-a plăcut blocul vechi, cu patru etaje, aflat la doar câteva minute de malul mării. „A fost construit de germani, în Al Doilea Război Mondial. E o clădire robustă, cu ziduri groase, trainice.”

Acești metri pătrați de la etajul trei au devenit centrul universului pentru micul Mikhail. Aici a gângurit primele sale cuvinte, aici a făcut primii pași și, tot aici, de când ține minte, l-a așteptat pe tata să se întoarcă acasă de pe mare. Tata e marinar. Lucrează pentru o firmă grecească și pleacă în călătorii lungi de luni de zile, în jurul lumii. „Contracte de câte patru luni. Apoi, cinci suntem împreună.”

Joi, 24 februarie 2022, Yulia și Mikhail s-au trezit din cauza exploziilor. Erau doar ei doi acasă. Tatăl lui Mikhail era plecat din octombrie. La știri, pe Telegram, lumea parcă înnebunise.

„Nu îmi venea să cred. Cădeau bombe în toată țara. Pe grupuri spuneau că prin oraș circulă vehicule militare cu ordin să tragă pentru a ucide. Că Berdeansk (n.a. localitate pe malul Mării Negre, la vest de Mariupol) era ocupat de ruși. Că rușii vin spre noi din toate direcțiile. Mă gândeam, ce Doamne s-a întâmplat? În ce lume m-am trezit?” 

Și-au pus speranța în zidurile groase ale casei. Ce altceva să facă? Au venit la ei tatăl Yuliei și soacra ei, ambii din Mariupol.

„Până pe 26 februarie, magazinele și benzinăriile erau încă deschise, ne-am putut cumpăra provizii, dar pe 27 februarie au bombardat principalul depozit de alimente. Și casa primarului. După aceea a început iadul. Bombardau orice.”

Au pus bandă adezivă pe sticla geamurilor să nu se împrăștie cioburile dacă se sparg. Apoi au lipit perne peste ele și au prins draperiile cele mai groase. Au dormit în încăperile fără ferestre. Bunicii pe hol, Yulia în baie, cu Mikhail într-un culcuș aranjat în cadă.

„Dormeam doar ziua, când nu cădeau bombe. De pe la la prânz, până când se întuneca, după-masa pe la 4-5”.

Pe 1 martie au oprit gazul. 

Pe 2 martie, curentul și internetul. 

Au început să circule zvonuri despre o evacuare. A venit la ei un vecin, care auzise asta la radio. Așa că, pe 4 martie, au încercat să plece cu două mașini: una a tatălui său, cealaltă chiar a Yuliei. Au pus cu ei apă, haine groase, saci de dormit. Tatăl Yuliei avea și mică butelie de camping, pentru gătit. „Nici nu ne-am gândit să ducem lucruri de valoare din apartament. Le-am lăsat pe toate și am pornit spre ieșirea din oraș.”

Când au ieșit din scară s-au văzut într-un oraș de nerecunoscut: munți de moloz, clădiri în flăcări și cadavre pe străzi. Foarte multe cadavre. „Am fost șocați când am ieșit afară. Nu semăna nimic cu orașul în care am crescut, unde am copilărit, toate erau în flăcări. Iar morții de pe drum… A fost înfiorător.”

Au pornit spre periferie, dar au fost întorși din drum la scurt timp, la un punct de control ucrainean. „Ne-au întrebat «Unde mergeți, oameni buni?». Le-am zis că plecăm, că este evacuare. «Ce evacuare!? Nu este nicio evacuare. Orașul e puternic bombardat. Nu ajungeți nici până la capătul orașului». Atunci i-am întrebat ce să facem. Ne-au zis că avem o singură opțiune: să ne întoarcem acasă.”

S-au întors acasă. 

Tatăl Yuliei a mers cu mașina la garajul său, la câteva străzi de bloc. Era abătut. Și-a sfârtecat o roată în resturile împrăștiate pe drum. „Eu am ajuns în apartament înaintea lui. L-am așteptat o oră. Deja lipsise prea mult, am început să am emoții. Mari. Îmi venea să ies, să îl caut, dar gândul că mă duc și poate nu mă mai întorc la Mikhail… Nu puteam să-l las.”

Într-un final, tatăl Yuliei s-a întors. Tahicardic. Sufla greu, era speriat. O rachetă căzuse aproape de garaj și suflul exploziei a dat cu bătrânul de pământ. Totuși, din fericire, era bine.

Însă în acea noapte, noaptea dintre 5 și 6 martie, în Mariupol s-a dezlănțuit iadul. „Trăgeau tiruri de rachete încontinuu. «Care e scopul? De ce trag în noi?», îl întrebam pe tata... Nu credeam că vom supraviețui.”

Spre dimineață, înainte de răsăritul soarelui, o rachetă a distrus scara vecină. „S-a prăbușit toată, parcă nici n-a fost vreodată. A rămas un spațiu gol în locul ei.”

Ultima coborâre de cortină

Teatrul le-a fost în drum, dar nu ar fi vrut să oprească. Ar fi vrut să plece cât mai repede din locul ăsta care, cu numai zece zile în urmă, era unul dintre cele mai frumoase orașe din Ucraina. 

Au luat-o pe lângă teatru să evite soldații care i-au trimis acasă cu o zi mai devreme, dar când au ajuns în zonă au fost opriți iar. De data asta erau mai multe mașini și mai mulți oameni. Piața din fața clădirii devenise o parcare imensă. Ar fi întors, ar fi încercat pe altundeva, dar din spate tunau explozii. Se ridicau nori de fum. 

„Până aici! Nu mergeți mai departe!”, le-a spus un polițist. Au încercat să-l convingă că vor să iasă din oraș, că o rachetă a căzut lângă casa lor, că se tem pentru viața copilului. Polițistul a arătat spre ceilalți: „Toți sunt ca voi.”

În teatru era deja foarte multă lume. Yulia estimează că ar fi fost peste 600 de suflete. Directorul și câțiva actori încercau să păstreze ordinea: le spuneau nou-veniților încotro să meargă, de unde să ia saltele, cum stă treaba. În zilele următoare urmau să vină alte câteva sute: „În oraș lumea știa că teatrul e vechi și are adăpost antiaerian.”

Yulia și Mikhail au primit trei perne luate de la scaunele din sala de spectacol, din ele și-au făcut locul de dormit pentru amândoi. Tatăl și soacra Yuliei au trebuit să doarmă, însă, în picioare. „Eram foarte înghesuiți, nu aveam loc. Eram prea mulți!” 

Mikhail își petrecea timpul ascultând povești citite de bunica, se juca unele jocuri și desena.

Două zile mai târziu, pe 7 martie, au auzit primele avioane și o bombă a căzut în apropiere. S-au spart toate ferestrele. Actorii au astupat cu decoruri ramele geamurilor. Au dat jos și cortina scenei pentru a o pune peste geamuri, să țină frigul afară. Noaptea erau -5°C. „O parte din cortină au tăiat-o, au făcut din ea pături pentru copii. Erau foarte mulți copii.”

Tot atunci, își amintește Yulia, au vopsit pe pavaj și cuvântul cu care credeau că-i vor îmbuna pe ruși: „COPII”.

„Am fi murit pe 9 martie”

În bucătăria improvizată, la foc făcut din picioare de scaune, bucăți de placaj, carton și orice altceva care poate arde, găteau mâncare pentru peste o mie suflete. În oale puneau ce primeau de la bărbații care făceau raiduri în magazinele abandonate. O dată pe zi venea, probabil trimisă de Primărie, o mașină care aducea apă de băut. Timpul trecea incredibil de încet. Soseau tot mai mulți oameni, iar în oale fierbea tot mai puțină mâncare.

„Ne-au organizat în trei cozi la bucătarie. Primii care primeau mâncare erau cei care ajutau cu gătitul, cu făcutul focului și spălatul veceurilor. Apoi bătrânii și copiii. Iar ceilalți, mâncam doar dacă mai rămânea ceva.”

Petrecuseră deja trei nopți acolo când s-au întâlnit cu un vecin care le-a spus că blocul lor a fost bombardat. „Ne-a spus că au căzut trei bombe pe blocul nostru! Trei! A mai rămas doar fațada… Ne-a spus că dacă am fi hotărât să mai rămânem acasă, am fi murit pe 9 martie.”

Tirurile de artilerie și bombardamentele se întețeau. Chiar în ziua următoare, căzuse o rachetă în bucătăria improvizată. „O fată a fost dusă inconștientă la spital. Alți trei oameni au fost răniți.”

Din 11 martie, mașina cu apă n-a mai venit, iar mâncarea era pe terminate. Cei doi vârstnici, împreună cu Yulia și Mikhail, trebuiau să împartă un pahar de 100 de grame de supă și două fursecuri. Porția zilnică. În ultimele două zile, nimeni nu a mai primit nimic. Doar copiii, cele două fursecuri. 

Atunci au decis că trebuie musai să plece de acolo, orice ar fi.

Ieșirea din iad are 20 de praguri

E 14 martie, ora 9 dimineața. Un convoi de 50 de mașini de civili urmează să plece din parcarea teatrului, în timp ce un avion survolează chiar deasupra. Este al doilea convoi care se încumetă să plece. Mai plecase unul ieri, cam cu tot atâtea mașini. Nu au nicio veste de la acei oameni, nu știe nimeni dacă au reușit să scape sau dacă mai trăiesc. 

Mâna Yuliei tremură în timp ce învârte degeaba cheia în contact. Îi e foame, nu a mâncat nimic de două zile, simte o uriașă frustrare, e nervoasă și speriată. Coboară de la volan și se grăbește disperată printre restul mașinilor cu motoarele pornite din coloană. „Cine are un cablu? Îmi trebuie curent! Cine are un cablu?”

Puține lucruri în viață au făcut-o să se bucure așa cum a făcut-o motorul mașinii sale, în momentul în care a pornit. 

După puțin timp, convoiul se urnește spre Manhush, un sat aflat la 20 de kilometri de Mariupol. Spre vest, bineînțeles. La primul punct de control observă că nu mai sunt soldați ucraineni. Sunt opriți, în schimb, de soldați ceceni din trupele lui Kadîrov, aliați ai rușilor:

„Unde megeți?”

„La Zaporojie.”

„Mergeți la Berdeansk. Acolo e Rusia deja, e liniște. E pace.”

„Nu, nu! Eu merg în Zaporojie.”

„Mergi. Dar în trei zile și Zaporojie va fi tot în Rusia.”

Urmează un al doilea punct de control, unde un soldat le șterge toate pozele din telefon făcute după 24 februarie. Toate mesajele, toate postările, tot. Sunt rugați să accepte un soi de interviu, să declare că au fost abandonați de armata ucraineană. Yulia refuză.

În cei 20 de kilometri parcurși până la Manhush au fost organizate 20 de puncte de control. Sunt opriți, interogați, verificați la fiecare filtru. Aici, însă, telefonul Yuliei prinde semnal și încearcă imediat să își sune soțul. Îi stă inima în loc când află că acesta își prezentase demisia pentru a se înrola în armată. Văzuse știrile, văzuse imagini cu blocul lor, bombardat pe 9 martie. Îi credea morți pe ai lui.

„Nu, nu, nu! Să nu faci asta! Stai acolo! Nu fă asta, nu veni aici! Suntem bine. Scăpăm noi!”

Când Yulia ajunge la ultimul punct de control e deja după-amiază. 

„Ce mă fac cu voi?”, îi întreabă soldatul. Rus.

„Cum ce? Lasă-ne să trecem. Trebuie să ajungem în Zaporojie.” 

„Nu o să ajungeți pe zi. După apus, avem ordin să tragem pentru a ucide. Indiferent dacă sunteți civili sau soldați. Rămâneți aici, e periculos.”

„În două ore suntem în Zaporojie. Înainte de apus.”

Șovăind, soldatul le dă drumul. Yulia trece pe lângă trei mașini de la Crucea Roșie care fuseseră oprite să intre în Mariupol. În sat, convoiul se dispersează. Mulți decid să rămână, dar Yulia continuă drumul spre Zaporojie. Va ajunge în două ore. Face ea cumva să ajungă. E un drum pe care îl știe atât de bine. „E drumul spre aeroport.” L-a mai făcut și cu Mikhail, de multe ori, să-l aștepte pe „tati”.

Yulia, Mikhail și cei doi bunici au ajuns cu bine în Zaporojie, înainte de lăsarea nopții. La sosirea în oraș, soldații ucraineni i-au condus la un centru pentru refugiați. Pe cât de limpede e fiecare zi din cele 20 petrecute în orașul asediat, sub bombardamente și tiruri de rachetă, pe atât de tulbure îi este sosirea în Zaporojie. „Era nefiresc. Plecasem din iad, dar în Zaporojie viața era normală: magazinele erau deschise, oamenii se plimbau relaxați, făceau piața. Simțeam că visez.”

În seara aceea au dormit într-o grădiniță, iar a doua zi au plecat mai departe, spre centrul țării, în Dnipro. 

Pe 16 martie 2022, Rusia a aruncat o bombă de 500 de kilograme pe Teatrul Dramatic din Mariupol. Încă nu e clar câți oameni au murit în urma exploziei, dar unele estimări ajung la 600. În urma acestei crime de război, în fața multor altor teatre din lume au fost aprinse lumânări, așezate sub forma acelui cuvânt care ar trebui să apere de bombe: „COPII”. 

Epilog: Departe de mare

O săptămână mai târziu au căzut bombe și în Dnipro, unde se aflau Yulia și ai ei. Atunci au vorbit cu nașii lui Mikhail, care ajunseseră în România, la Cluj. Un oraș departe de bombe, dar departe și de mare. 

„Mă simt rătăcită. Nu știu ce să fac cu viața mea. Este o incertitudine. Acasă aveam totul. Chiar eram mulțumiți cu ce aveam. Acum nu mai avem nimic.”

Au ales să se bucure de lucrurile mici. Să se bucure unii de alții, de momentele petrecute împreună. 

„Când am ajuns în Cluj, Mikhail stătea închis în dulap și se juca pe telefon. Acum e mai bine, dar încă tresare când aude câte un avion. Îi place să ieșim în Piața Unirii, mai ales de când a aflat că el are același nume cu a bisericii care guvernează piața (n.a. Sfântul Mihail). Aleargă după porumbei. Dar cel mai bine e când vine tatăl său.”