Andrei, Maria și băiețelul lor de cinci ani, Victor, o tânără familie din Rusia, este una dintre miile care și-au părăsit țara după începerea războiului cu Ucraina. Au lăsat totul în urmă și au venit la Cluj, unde locuiește, de câțiva ani, tatăl lui Andrei. De aceste locuri îi leagă o istorie lungă: străbunicul lui Andrei s-a născut lângă Turda și a murit în Rusia după ce a fost luat prizonier în Primul Război Mondial.

E prea cald pentru jumătatea lui ianuarie, parcă-i primăvară. Ioan Pop așteaptă îngrijorat în fața ușii glisante de la „Sosiri Internaționale”. De o jumătate de ceas nu s-a mai clintit, toată lumea a plecat. Toți, mai puțin cei pe care îi așteaptă el. A pregătit sarmale, le-a lăsat calde, dar acum se vor răci.

Tresare când își vede nora venind. E împreună cu un grănicer. Pe chipul lui Ioan se vede neliniștea. Politicos, dar bănuitor, grănicerul îl întreabă dacă o cunoaște pe fată.

„Cum să nu, doar e nora mea! Soțul ei e fiul meu. Victor, băiatul lor, e nepotul meu!”

Au urmat alte răspunsuri la alte întrebări: scopul vizitei, pentru câte zile și unde vor sta în România. Ioan Pop răspunde la toate. Apoi îndrăznește: „Vă rog, sunt copiii mei. Au venit la mine. Se răcesc sarmalele…”

Treizeci de minute mai târziu, în fața ușii glisante de la „Sosiri Internaționale”, din aeroportul cu nume de iobag din Cluj, Ioan Pop își ține în brațe nepotul pentru prima dată. Până acum l-a văzut doar în poze și pe WhatsApp.

Maria, Andrei și micul Victor au cetățenie rusă. Fugiseră din țară, ca sute de mii alții, după ce Putin a anunțat mobilizarea, la finalul lui septembrie.

Sunt pe drum de trei luni.

"Do svidaniya, mama!"

În ultima duminică de septembrie, Maria și Andrei povesteau agitați: Putin anunțase mobilizarea parțială cu câteva zile în urmă, iar Andrei, care lucrase de acasă în ultimele zile, auzise că băieților de la lucru li se ceruse să completeze niște documente. Știa ce înseamnă asta, știa că luni urma să fie rândul lui. 

„Andrei, dacă nu plecăm azi, nu mai plecăm niciodată”, i-a spus Maria. I-a dat dreptate. Au scos gențile și s-au apucat de împachetat. Dar cu ce începi când trebuie să pleci de acasă fără să știi când te mai întorci? Prioritizezi. Mai întâi hainele copilului, apoi câteva jucării, rucsacul cu Mickey. Mâncare, apă. Între timp, pe hardul extern se copiau documente, poze. Andrei și-a pus aparatele foto (e pasionat de fotografie), proiectorul, laptopul, lucruri valoroase și mici. Bune de vândut, la nevoie. În ultima clipă s-au gândit să ia cu ei și gecile de iarnă. 

Câteva ore mai târziu, pe la zece noaptea, erau toți trei cu toate în mașină. Andrei a tastat pe ecranul telefonului destinația: „Erevan”. Ăsta e drumul, linia colorată, 15 ore, dincolo de graniță. Apasă „OK” și pune telefonul în suportul de pe bord.

Maria și-a sunat mama, i-a zis că vor trece pe lângă ea, să iasă la geam. „Am oprit, i-am făcut cu mâna din mașină… Nu am coborât, am fi stat de vorbă prea mult… Așa am vorbit doar puțin. I-am spus «La revedere, mamă!» și am plecat. Trebuia să ajungem la graniță”, povestește Maria. I-au dat lacrimile atunci, și de atunci plânge de fiecare dată când își amintește de acel moment.

Patru metri pe zi

Andrei a condus toată noaptea. Îi ardeau ochii, dar îl ținea adrenalina. Erau foarte multe filtre de poliție, nu avea cum să le evite pe toate, chiar dacă o lua pe drumuri lăturalnice. Undeva, un echipaj a oprit de tot circulația. Au stat trei ore în loc.

„Am fost îngrijorați, credeam că vor să ne întoarcă din drum. Dar voiau doar bani”, spune tânărul cu dezgust. 

Dimineața au ajuns la Vladikavkaz, un oraș aflat la poalele Munților Caucaz, în Osetia de Nord. De acolo, de obicei, faci cam o jumătate de oră până în vamă.

„Când am ajuns la Vladikavkaz, coada de mașini care voiau să treacă granița era de 20 de kilometri”, își amintește Andrei. Nu le venea să creadă că atât de multă lume pleca, dintr-odată, din țară. Tineri care fugeau de mobilizare, familii care voiau să rămână împreună, oameni a căror singură formă de protest împotriva lui Putin era plecarea.

Andrei, Maria și Victor au stat în coadă trei nopți. Andrei nu a dormit mai deloc, setat să fie pe fază în caz că înaintează coloana. Noaptea le era foarte frig, ce bine că își luaseră gecile! Dar Victor nu-și mai purtase haina de iarnă de anul trecut, iar între patru și cinci ani e diferență de câțiva centimetri, și uite că i-a rămas cam scurtă la mâini.

Cea mai mare frustrare era când își dădeau seama că a mai trecut o zi și au făcut patru metri, zece metri, șase metri. Tot mai multă lume rămânea fără benzină, fără apă, fără mâncare, fără obiecte de igienă. Apăruseră șmecherii care vindeau toate astea la prețuri nesimțite. 

„Nu era voie să treci granița pe jos, dar era voie cu bicicleta. Se închiriau biciclete cu 1500 de euro, ca să poți trece granița. Treceai cu bicicleta în Georgia, o lăsai cuiva care o ducea înapoi pe partea rusă, unde o închiriau încă o dată, și tot așa.”

Circulau tot felul de zvonuri: ba că se va închide granița, ba că cineva a căzut în prăpastie, ba că un copil a murit pentru că salvarea nu a putut ajunge, ba că o femeie a născut când aștepta la coadă. 

Rămăseseră deja fără mâncare, când a ajuns și la ei vestea că familiile cu copii pot trece granița pe jos. Au hotărât să își abandoneze mașina. 

Au mers pe jos opt ore, de la 8 dimineața până la 4 după-amiaza, cu Victor în brațe. Îl pasau de la unul la celălalt. În jurul lor: mizerie, miros de urină, rahat. Erau epuizați, micuțul își pierdea din când în când răbdarea și începea să plângă. Ca să facă față mai ușor drumului, inventau tot felul de jocuri. De-a „Care ajunge primul la casa cu acoperiș roșu”. De-a „Ghici ce e copacul acela interesant?”. De-a multe altele care i-au mai deconectat și pe părinți de la ale lor.

Când au ajuns la graniță, au auzit vameșii cum urlau la oameni: „Trădătorilor!”

S-au pus la coada familiilor cu copii, când au auzit din spate huruitul unui motor puternic. Printre mașini se înghesuia spre ei un blindat al armatei, o imagine sinistră. 

„Se înființase un comisariat militar mobil chiar lângă graniță. Ne verificau pe o listă. Au fost oameni care figurau deja pe listă, iar soldații nu le-au permis să treacă și i-au trimis înapoi.”

Chirii cu risc sporit

Numărul mare de ruși care au trecut granița în Georgia și Armenia a făcut ca prețurile chiriilor să crească și de cinci ori. Spațiile cât de cât decente deveniseră tot mai greu de găsit. „Armenii și georgienii au crezut că au mers la ei oameni bogați, știau că au fugit mulți IT-iști. Dar nu s-au gândit că sunt și IT-iști care au rămas fără lucru”, spune Maria.

Andrei, Maria și Victor au schimbat șase locuințe în trei luni. Au găsit mai întâi chirie într-un loc unde mirosea foarte tare a diluant de vopsea și fără căldură. Apoi, o femeie bună la inimă i-a primit în casă și le-a amenajat un loc de dormit pe jos, în bucătărie. Apoi au găsit la alt proprietar o cameră, în fapt, o debara de patru metri pătrați, fără ferestre. Au stat două săptămâni într-un hostel în care mirosea a gaz. La câteva zile după ce au plecat de acolo, a avut loc o explozie, oamenii au ajuns la spital. Într-un final, după trei luni de așteptare, au venit și vizele și, cu ultimii bani și niște împrumuturi, și-au luat bilet de avion spre Cluj.

Rădăcini românești și ucrainene

Ioan Pop s-a născut și a crescut în Rusia. Tatăl mamei sale, bunicul lui Ioan, a fost turdean. A căzut prizonier la ruși în Primul Război Mondial și a fost dus la muncă forțată în Ural. Trecuseră șapte ani, când a întâlnit o tânără ucraineancă, o țărancă simplă, rămasă văduvă cu un copil mic, în urma războiului. S-au căsătorit, au avut împreună doi copii.

Bunicul lui Ioan, stră-străbunicul lui Victor, a încercat toată viața să se întoarcă în România, la ai săi, dar nu a fost lăsat de autorități. Spre finalul anilor 1930, înainte să înceapă Al Doilea Război Mondial, a fost declarat dușman al poporului, arestat și executat. 

Nouăzeci de ani mai târziu, Ioan Pop i-a îndeplinit visul: s-a întors în România și a primit cetățenia. Acum se întorc, împinși tot de un război, și fiul, și nepotul său.

În cuierul micului apartament al lui Ioan Pop stau agățate două geci de iarnă și încă una, rămasă deja prea mică. A trecut o lună de când Victor și-a îmbrățișat prima dată bunicul, acum se joacă cu niște cuburi, în vreme ce părinții săi fac ora de română cu Ioan. 

Le predă româna dintr-o copie xerox a unui manual rusesc de limba română. Ediția 1982. „Cu ani în urmă am plătit un salariu întreg pe copia asta. Cu greu am dat de ea, de aici am învățat și eu. Nu prea găsești manuale de română pentru ruși”, spune el. 

Din aceleași pagini A4 a învățat și el româna, la 50 și ceva de ani, când s-a hotărât să plece din Rusia, să se mute la Cluj, să își găsească rădăcinile de aici.

Andrei și Maria sunt cu caietele deschise pe masă. Maria are o caligrafie frumoasă, Andrei nu e prea mândru de a sa. Zice că el e obișnuit mai mult cu tastele. 

Lângă ei, Victor tocmai a terminat de construit o casă din cuburi. 

„Smotri, ya sdelal dom!” (Uite, am făcut o casă!)

„Dom e casă”, îi spune Ioan în română, atingând-o încet cu un deget. „Cluj, acasă.”

Notă: Pentru a proteja persoanele menționate în acest articol am modificat numele și alte detalii despre identitatea lor.

SIMILARE

Mobilizarea la granițe

261 000 de bărbați au părăsit Rusia la sfârșitul lui septembrie, 2022, în urma anunțului de mobilizare parțială, potrivit Reuters. 

Ruși ajunși în România

30 000 de cetățeni ruși au tranzitat România după începerea războiului din Ucraina, număr mai mic decât cu un an înainte. Dintre aceștia, aproape 500 au dorit să rămână la noi în țară. (Sursa: INS, via Pro TV)