Mai mulți jurnaliști ucraineni s-au refugiat din calea războiului în România și au reușit să-și continue munca în redacțiile de aici grație colegilor români care i-au cooptat în echipele lor. Una dintre aceste redacții este Context.ro, o platformă fondată în 2022 de jurnaliștii Attila Biro, Cristian Andrei Leonte și jurnalistul britanic Stephen McGrath, echipă care, de la începutul războiului, derulează un proiect pentru jurnaliștii refugiați.

Yana Skoryna are 30 de ani, este jurnalistă și a ajuns, după mai multe stații, în România. Născută în Lugansk, Yana a cunoscut războiul de-acum foarte mulți ani. În timp ce familia ei a rămas în regiunea Donbas, Yana a mers la facultate în Crimeea.

Lăcomia Rusiei imperialiste a urmărit-o permanent, așa că, după ce a absolvit facultatea, s-a ales cu o diplomă pe care nu și-o doreau nici ea, nici colegii ei: era emisă de statul rus, care anexase între timp Crimeea. Îi este rușine cu hârtia pe care scrie că a absolvit o instituție a Rusiei și n-a arătat-o niciodată când și-a căutat un loc de muncă, așa că CV-ul i-a ținut loc de diplomă de absolvire.

După facultate, lucrurile s-au mai liniștit pentru Yana și familia ei, care a urmat-o în Kiev. Veselă, foarte sociabilă și aplecată să găsească mai întâi partea bună din oameni, Yana a lucrat 10 ani în televiziunea de divertisment, a ascultat poveștile oamenilor, a consemnat interviuri cu și despre oameni, a râs, s-a distrat și și-a transformat jobul într-o permanentă căutare de pozitiv, amuzant, bine. 

Caruselul emoțiilor pozitive de la muncă s-a răsturnat într-o zi când Yana era departe de Ucraina, iar trupele ruse au intrat în Bucea, unde locuia mama ei. Rușii au măcelărit populația din micul orășel lipit de Kiev, iar fotografii cu cadavrele ciopârțite, legate și putrezite ale civililor presărați pe străzi au cutremurat lumea. Ororile comise de ruși au adus Kremlinului acuzații de crime de război, masacre și, pe alocuri, genocid, de la zeci de pupitre oficiale de pe mapamond, și au dus la deschiderea unei anchete la Tribunalul Penal Internațional de la Haga pentru crime împotriva umanității. 

Yana era în siguranță, dar devastată din cauza iadului din care nu își putea scoate mama, dar nici pisica. Timp de două săptămâni, cât a durat urgia rusă în Bucea, mama Yanei ieșea din subsolul în care se adăpostise pentru doar câteva secunde zilnic și doar ca să își asigure fata că este încă în viață. În fiecare zi, fiica credea că e ultima dată când o aude pe mama. Sfâșietor, înfricoșător și un miracol, așa descrie Yana perioada în care femeia a rezistat în Bucea și, în cele din urmă, a reușit să se salveze după ce ucrainenii au eliberat orașul. 

Invazia rusă i-a prins pe Yana și pe prietenul ei în străinătate, așa că jumătate de an s-au mutat din țară în țară, din Germania în Croația, apoi în Albania și Muntenegru, crezând că războiul se va încheia rapid și se vor întoarce acasă. La fel ca ei, alte milioane de ucraineni așteaptă cu bagajele la ușă același lucru și acceptă cu greu ideea integrării într-o altă societate. Se tem că odată cu integrarea lor în țara-gazdă se dizolvă și speranța că mai pot fi „acasă” în Ucraina.

„Nu suntem refugiați”

Yana nu se consideră refugiată și crede că folosirea acestui termen pentru compatrioții ei care au fugit din calea războiului este greșită pentru că, spune jurnalista, refugierea presupune că nu te poți întoarce în țara ta, în timp ce ucrainenii beneficiază, de fapt, de protecție temporară, ceea ce le acordă un statut diferit de cel al refugiaților. În fapt, conform DEX, refugiatul este persoana care se retrage dintr-un teritoriu ocupat, care fuge de un pericol și caută sprijin sau adăpost în altă parte. Se consideră jignită și rănită când este numită refugiată pentru că asta ar presupune că nu se poate întoarce acasă. 

Yana spune că „face o plecăciune mare” în fața voluntarilor și a tuturor celor care îi ajută țara și pe cei care caută adăpost de război, dar o irită când uneori aude că românii „au obosit” să ajute Ucraina sau pe ucraineni, pentru că, spune Yana, țara ei a devenit „scutul Europei”. 

În august 2022, Yana a decis să rămână în România, să muncească și să aștepte aici finalul războiului, deși nu știa nimic altceva despre țara asta în afară de Transilvania și Dracula. A ales pragmatic, pentru că e vecină cu țara în care sunt mama și prietenii ei, deci îi poate vizita rapid atunci când este posibil. 

„Mentalitatea similară” a ajutat-o pe Yana să găsească rapid asemănări între țara ei și a noastră, pentru un plus de confort emoțional, iar zidul gros dintre alfabetele, scrierile și limbile complet diferite a fost spulberat de „engleza pe care o vorbește toată lumea în România, față de alte țări”. Crede că bucata de Carpați din România este mai „maiestuoasă” decât bucata lor din Ucraina, peisajele sunt „șocant de frumoase”, iar munții au devenit „forța lor”. 

Bucureștiul îi amintește de Kiev, uneori de Harkov și, pe alocuri, de Odesa, deși n-are ieșire la mare. Cultul cafelei din România, o rămășiță a Imperiului Otoman care s-a întins jumătate de mileniu până la Dunăre, i se pare cool și nu foarte des întâlnit în alte locuri. Oamenii sunt mai relaxați în București și „nu se grăbesc nicăieri”, comparativ cu cei din Kiev, crede Yana. 

Poluarea mare din București, excrementele animalelor de companie lăsate peste tot și gunoaiele de pe trotuare îi umbresc, însă, jurnalistei imaginea unui București european: „În Kiev nu mai vezi așa ceva”, spune ea. 

Lemnul și spațiile vechi

Yana a ajuns jurnalistă urmându-și visul din copilărie, devenit realitate odată ce și-a putut lua soarta în mâini. Singurul lucru care s-a schimbat în jobul ei, e drept, radical, este că nu mai realizează emisiuni de divertisment în Ucraina, ci scrie despre război din România.

Un tag pe Facebook al fotojurnalistului Andrei Pungovschi a dus-o la jurnalistul Attila Biro, fondatorul Context.ro, platforma media care susține jurnaliștii ucraineni refugiați în România. Aceștia pot să-și facă meseria în continuare, relatând despre crimele de război comise de armata lui Putin în Ucraina.

Când a ajuns în echipa Context, cea mai mare provocare a Yanei a fost să-și adune de pe jos moralul făcut țăndări și să o ia de la zero. Nimeni nu a pregătit-o să relateze despre războiul din țara ei, dar este cel mai bun lucru pe care-l poate face pentru locurile și oamenii ei de-acolo. 

Spune că la început a fost insuportabil de dureros să citească abundența de știri care veneau dinspre țara ei și nu putea procesa psihic ororile din locurile natale, unde a fost studentă, unde se distra și petrecea cu prietenii sau unde plecase în ultima vacanță înainte de invazie.

Apoi, a început să-și rodeze suferința cu gândul că dacă poate fi ea cea care înghite durerea, și nu invers, atunci va reuși să-și ajute țara cu relatările pe care le publică. Somatiza aproape tot timpul și se abținea să nu vomite, copleșită de fluxul de știri despre cum măcelăria Rusiei începea să funcționeze sistematic, genocidar, ca o rutină plicticoasă a Kremlinului, nesătul să verse sângele copiilor, tinerilor și bunicilor ucraineni.

Yana s-a integrat rapid în echipa Context și, chiar dacă nu se văd tot timpul, sunt mereu în contact. Este recunoscătoare colegilor și proiectului lor pentru jurnaliștii ucraineni pentru că „i-au dat voce” să vorbească despre ororile războiului și demolarea țării ei.

Jurnalista vrea să ia parte la reconstrucția Ucrainei și, printre altele, se gândește să scoată din mânecă hobby-ul de restauratoare: pe lângă relatările de presă, Yana vrea, dacă va fi nevoie, să deschidă la București un atelier de restaurare a mobilierului, o pasiune mai veche a ei.