Copiii vorbesc mult, cu glasurile la fel de înalte ca inimile. Dar vorbesc și altfel. Vorbesc cu ochii, cu gesturile repezi sau sfioase, vorbesc prin jocurile pe care le inventează, vorbesc prin desene. De multe ori, dacă știi să îi asculți, copiii vorbesc și prin felul în care tac.

În jur se aud cuvinte în ucraineană, rusă - destul de răspândită în regiunea Odesa, engleză și română. Îi zâmbesc unei fetițe aflate la o măsuță alături de alți prichindei de grădiniță, iar ea, dezinvoltă, întinde pumnul în aer, ca să îl ciocnim în semn de salut. Pe un perete, în fața unui melc codobelc cu cochilia plină de litere, un băiețel blond spune alfabetul latin cu accent slav. A de la avion. B de la buburuză. C de la cal. D de la delfin, E de la elefant…

Ne aflăm la centrul educațional deschis într-o clădire de birouri din București de Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, Asociația Anaid și UNICEF. Aici, peste 120 de copii ucraineni cu vârste între 3 și 12 ani se află în grija educatorilor și profesorilor cât timp mamele lor, împreună cu care au fugit de război, sunt la serviciu.

Copiii de grădiniță, de clasa I și de clasa a II-a își pregătesc lecțiile cu educatoare și învățătoare ucrainence, din care două vorbesc și limba română. Este un fel de sistem homeschooling, în care personalul didactic de aici îi sprijină pe copii să parcurgă, la distanță, curriculum-ul ucrainean. Pe lângă aceasta, studiază româna și engleza și fac ateliere în care învață să confecționeze mici obiecte sau podoabe.

De la clasa a III-a în sus, copiii participă la lecțiile online ținute de profesorii din orașele lor natale. Cu căștile pe urechi și tableta în față, urmăresc, din aceeași sală, explicațiile care ajung în acest colț de București din Kiev, Odesa, Harkov, Nicolaev sau Zaporojie. Sunt aici, indiscutabil, dar și acolo.

Pe pupitrul Katiei, o fetița înaltă și brunetă în vârstă de 12 ani, se află o foaie pe care a desenat, cu precizie și delicatețe, jumătatea dreaptă a unei maimuțe. Am întrebat-o de ce a desenat doar jumătate. „Pentru că prietena mea, care stă lângă mine, o va desena pe cealaltă”, mi-a răspuns, descriind astfel un joc al prezenței și conectării într-un timp al dezrădăcinării.

Băiețelul care desenează tancuri și nave de luptă

Mulți dintre copiii de aici desenează. Indiferent de materiile zilei, au pe masă sau în ghiozdan foi sau caiete de schițe cu imagini, care fac referire la o realitate rar transpusă în cuvinte: războiul. La clasa I, Anastasia, o fetiță cu ochii căprui, strălucitori și zâmbet larg, joacă rol de traducător și îi explică unei colege cu gropițe în obraji de ce suntem acolo.

Născută în Odesa, înțelege bine română pe care familia ei o vorbește acasă. Din ghiozdan, scoate un desen cu o pisică - are fața și ochii colorate în culorile steagului Ucrainei. „În orice desen face, pune și steagul Ucrainei”, îmi spune în românește Marina Cojuhar, educatoare la centrul educațional, care trăia în regiunea Izmail înainte de a se refugia în România. Anastasia aude ce vorbim, zâmbește și ne arată în manualul de pe bancă alte exemple de steaguri.

La clasa a doua, îl întâlnim pe Sașa, care are șapte ani și iubește să deseneze. Caietul său de schițe este plin: o stație polară cu steaguri americane și stelele UE pe cer, o clădire cu steagul UE, un vapor sub pavilion polonez, un tanc cu drapelul SUA, un elicopter, încăperi din clădiri militare, cu hărți și grafice pe pereți, oameni înarmați. Nu-i place însă să vorbească despre imaginile pe care le așterne pe hârtie - doar ne prezintă, filă cu filă creațiile sale, care vorbesc pentru el.

La clasele de gimnaziu, Katia și Karina vor să discutăm în engleză, ca să își exerseze abilitățile conversaționale. Karina este în clasa a treia, este din Kiev și are o soră mai mică pentru care tocmai a făcut o felicitare în culorile curcubeului. Katia, copila de 12 ani care se juca cu colega de bancă de-a desenul pe jumătate, are un frate neastâmpărat de cinci ani, despre care spune că aleargă toată ziua. Când ajung seara acasă, fata se uită la desene animate, desenează și vorbește cu prietenii ei rămași în Ucraina despre ce au mai făcut fiecare. Despre război, niciodată.

Însă realitatea războiului e mereu acolo și își face simțită prezența când te aștepți mai puțin. Roxana Iacob lucrează la Asociația Anaid și face cu copiii ateliere de creație. Pentru că mereu aduce cu ea ceva de meșterit, unii copii îi zic Roxana Bușiki, Roxana Mărgeluțe. Povestește de un moment în care câțiva artiști au venit în centru și au cântat la tobe. Auzindu-le, un băiețel a început să țipe și să plângă îngrozit: zgomotele puternice i-au adus aminte de bombardamente. Un alt copil era mereu trist și plângea frecvent când venea la centru. Mai târziu, profesoarele au aflat că văzuse, de la fereastra apartamentului său, cum școala la care mersese zi de zi a fost rasă de pe fața pământului de o rachetă. „Primesc mereu desene de la copii, iar într-o zi o fetiță de cinci ani mi-a adus un desen cu oameni morți. M-am neliniștit și i-am povestit domnului psiholog Cristian Andrei, care vine constant aici. Mi-a explicat că desenul este modul în care copiii atât de mici exprimă ceea ce trăiesc”, spune Roxana Iacob.

„Mama, racheta! Ne-a urmărit până aici!”

Marina Cojuhari e ucraineancă și a învățat limba română în copilărie, în satul său în care toată lumea o vorbea. Acasă, era profesoară de engleză, iar astăzi lucrează ca educatoare la centrul educațional din Pipera. S-a refugiat în România împreună cu cei trei copii și cu soțul său și și-au găsit o locuință în apropierea aeroportului Otopeni.

„Când am ajuns acolo, un avion se pregătea de aterizare, iar băiatul mijlociu mi-a zis: Mama, racheta! Ne-a urmărit până aici!”, își amintește. Colega ei, Alla Munteanu, a fost timp de mai bine două decenii învățătoare într-un sat din Izmail. Pe când era acasă, meseria ei era mult mai simplă decât astăzi când le predă copiilor refugiați ca și ea. „Se simte imediat diferența dintre copilul care n-are nicio grijă și copilul care a fugit de război. Acum trebuie să ne gândim bine înainte de fiecare lecție. Dacă este ceva despre familie, despre tați sau bunici trebuie să aflăm despre fiecare: E totul bine acasă? Sunt toți ai lor bine?” Colega ei, Marina Cojuhar, o completează: „Avem grijă să nu ajungem prin ce spunem prea aproape de inimă. Sunt strune ale inimii pe care ne străduim să nu le atingem”.

Doar că drumurile care duc la amintiri, spaime ori tristeți sunt multe și nu știi când un sunet, o imagine, un cuvânt sau un miros te pun pe unul din ele. E primăvară în București, iar străzile sunt pline de vânzători de flori și de oameni cu buchete. „Peste tot miroase a zambile și îmi aduc aminte de casa mea. Aveam curtea plină de zambile”, spune Marina Cojuhar.