„Nu toată lumea e capabilă să lupte cu arma, pe front, dar, într-un fel sau altul, toți trebuie să luptăm, cum putem, pentru victorie!” îmi spune Eugenia Rozbytska, ucraineancă stabilită deocamdată în Timișoara. În vorbele ei se simte determinarea și energia, e un crez, nu un slogan. Îmi zice și că ucrainenilor nu le place termenul „refugiat”, ba chiar mă roagă să nu îl folosesc pentru că implică slăbiciune și incertitudine, un drum fără întoarcere, iar ei vor cu toții să revină în Ucraina la sfârșitul războiului. O cred.

Îndârjirea lor, a ucrainenilor aflați departe de casă, are două surse – prima este alcătuirea internă, acumulată istoric, a unui popor aflat de cealaltă parte a graniței lumii civilizate, în conflict permanent cu forțe care doresc să îi șteargă identitatea și să îl anihileze. Ucraina este o națiune aflată în război din 2014, angrenată într-un conflict brutal, anihilant, cu repercusiuni globale, pentru consolidarea unei independențe câștigată în 1991, recunoscută atunci chiar și de națiunea agresoare – Rusia.

Pe de altă parte, tăria lor este alimentată și de un alt catalizator, mult mai intim și mai personal, o energie care ar putea să fie distructivă, generată de conflictul interior prin care trec toți ucrainenii acum – un puternic sentiment de vinovăție, al celui aflat departe de front, care, așa ar părea la o primă vedere, a fugit în loc să lupte. E o emoție negativă, dar pe care ucrainenii o valorifică altfel, sub forma unei filosofii inedite, a războiului ca oportunitate – acțiunea de a profita de orice ocazie, atât pentru a-i ajuta pe soldații din prima linie, cât pentru a-și promova independența și apartenența la spațiul european.

Vinovăția poate fi extenuantă. În acest caz particular ea se manifestă prin procese istovitoare de autoevaluare și introspecție cu privire la rostul individului care, pentru că nu își poate apăra în mod nemijlocit valorile și identitatea, se simte neajutorat. E o senzație atât personală, cât și colectivă,  paralizantă și traumatică. „Nu ai cum să nu te simți așa atunci când ai prieteni care pot oricând să moară pe front, iar tu stai, în afara oricărui pericol, departe de luptă, la o cafea.” mă lămurește Eugenia. 

Astfel că ucrainenii nu au abandonat lupta. Au înțeles că țara și națiunea, cei care au rămas și cei care au plecat, au nevoie de ajutor și de lobby, de sprijin și de afirmare, de acea forță motrice generată de voința comună și de încrederea în victorie, urmată de reconstrucție – determinarea celor care știu că adevărul e de partea lor. Această convingere am regăsit-o, implicit, în conversația cu Eugenia, dar și în gândurile și declarațiile pe care le-am primit de la cei implicați activ în susținerea cauzei Ucrainei atât în interiorul, cât și în afara granițelor ei. 

Preocupările lor sunt diverse – unii se străduiesc să obțină echipament militar pentru armată, alții strâng fonduri și donații pentru soldați, ori pentru cei aflați în zonele cele mai afectate de război.  

De exemplu, Serhii Sorokin, alături de prietenii săi, a organizat o campanie de crowdfunding pentru a cumpăra camere de termoviziune pentru soldații de pe front: "Probabil că singurul care nu se simte vinovat este luptătorul din prima linie. În același timp însă, ei au nevoie de sprijin. Toți trebuie să înțelegem asta. Nu toată lumea poate lupta cu arma. Dar toată lumea ar trebui să se gândească la ce poate face pentru a ajuta. Aici și acum. Așa că, încă din primele zile ale războiului, eu și prietenii mei am început să căutăm în lume, să achiziționăm și să importăm camere de termoviziune pentru armată. Nu mai făcusem asta înainte. Astăzi, sunt unul dintre cei mai mari experți ai țării pe această temă. Am cumpărat mai mult de 2.000 de asemenea camere de când a început războiul.”

Sasha Shepelev, șofer profesionist, care înainte de război și-a cumpărat o furgonetă pentru familia sa, folosește mașina acum pentru a transporta ajutoare în părțile cele mai afectate ale Ucrainei: „Din fericire, Timișoara nu este departe de Ucraina. Așa că, atunci când am ajuns aici, în urmă cu un an, am încercat în mod constant să găsesc diferite oportunități de a primi ajutor umanitar pe care să îl transport în Ucraina. Adică, atunci când știm că cineva este gata să dea bani pentru achiziții sau are deja anumite lucruri, sunt bucuros să ajut cu transportul în Ucraina, acolo unde este cea mai mare nevoie. În decursul unui an am făcut aproximativ o duzină de astfel de călătorii. Această activitate îmi oferă o oportunitate de a fi util pentru ucraineni, oriunde m-aș afla în lume.”

Mai mult, oricât de subiectiv ar părea, poate chiar cinic, războiul este privit ca o oportunitate de mulți dintre ucraineni, o șansă a reafirmării naționale, posibilitatea de a face cunoscută o țară de care, înainte de 2014 și cu precădere după 2022, foarte puțini occidentali auziseră, ori îi știau istoria. Și nu doar occidentali. Astfel că o mulțime dintre ucrainenii din România, și nu numai, au ales să se implice, prin ONG-urile locale, în acțiuni de promovare a culturii, gastronomiei, istoriei și artei ucrainene în locurile în care se află acum. În aceeași măsură în care o fac pentru cei care i-au găzduit, eforturile lor se îndreaptă și către ceilalți ucraineni, care încep să se simtă oarecum rupți de casă, iar evenimentele din țara lor să se banalizeze, cum e poate firesc să se întâmple. 

Prin urmare, pentru a ține comunitatea închegată și pentru a o promova în România, Iryna Chykaliuk gătește: „Încă de la început am simțit nevoia să fiu utilă, mai ales după ce am pierdut totul. Atunci când înțelegi că undeva, acolo în război, oamenii tăi luptă pentru tine, vrei să fii de partea lor. Tu și întreaga lume. De aceea, încă din primele zile ale războiului, în Vinița, unde locuiam la acea vreme, am mers la centrul de voluntari și am pregătit mâncare pentru soldați și am țesut plase de camuflaj. Iar când m-am mutat la Timișoara, m-am folosit de pasiunea mea pentru gătit pentru a crea o serie de seri culinare ale bucătăriei ucrainene și pentru a-i răsfăța pe români. Am gătit un borș uriaș, care a fost gustat de peste 300 de vizitatori ai festivalului La Pas. Fiecare face ce poate în această luptă, nimeni nu stă deoparte.”

Același lucru îl face și Eugenia. În ultimul an ea și-a asumat rolul de mediator în cadrul comunității, între ucraineni și români. E acolo de fiecare dată când cineva are nevoie de ajutor, mediază, organizează, promovează. Țelul ei, îmi spune, e acela de a păstra vie flacăra ucrainității, pentru că mai devreme sau mai târziu, războiul se va încheia, iar toți cei care au plecat se vor întoarce să reconstruiască. Iar pentru asta au nevoie de ajutorul tuturor: „Anul care a trecut a unit toți ucrainenii în această mare luptă pentru identitatea și libertatea noastră. Pentru că suntem o națiune, o țară independentă. Locul meu astăzi este aici, la Timișoara. Pe frontul cultural și social. Astfel că mi-am folosit abilitățile și experiența profesională anterioară, pentru a crea o comunitate de ucraineni aici, și mi-am concentrat eforturile asupra negocierilor cu diverse organizații și instituții publice locale pentru a crea diverse evenimente culturale. Am realizat, printre altele, o pictură murală «Stand With Ukraine», cu FITT – Fundația Județeană pentru Tineret Timiș, videomapping-ul «Sensitive content» și un film documentar  «When Borders get Indistinct» cu asociația Prin Banat, un mare borș la festivalul La Pas cu CRIES. Frontul cultural este foarte important în această luptă.”

Războiul din Ucraina a pus în mișcare forțe mondiale, unele inactive de câteva decenii. A reorganizat economia mondială, a reactivat alianțe vechi, și ne-a forțat să ne punem întrebări cu privire la viitorul nostru, al tuturor. Pe de altă parte, conflictul brutal, sângeros, anacronic pentru lumea pe care ne-am construit-o astăzi, a aruncat națiunea ucraineană într-o luptă pentru supraviețuire și reafirmare. Consecințele sunt multiple, iar pentru ucraineni ele se manifestă la un nivel mult mai intim și mai personal. Lupta e și una internă, împotriva propriilor frici și nesiguranțe, alimentate permanent de sentimentul de vinovăție și regret, pe care însă, un popor obișnuit cu severitatea istoriei și a destinului care nu poate fi controlat, l-a transformat într-o forță care se manifestă centripet – aduce laolaltă comunitatea, pe care o motivează și o încurajează să privească din prezent înspre viitor. Viitorul lor. Viitorul nostru.