Credem că omenirea e evoluată, educată și capabilă de compasiune... până când au loc noi deportări, noi execuții și noi masacre. Cu toate acestea, când praful se așterne și se domolesc strigătele, politicienii, filosofii, scriitorii și jurnaliștii își exprimă frecvent indignarea și neîncrederea, întrebându-se cum a fost posibil ca astfel de atrocități și de acte barbare să se repete... în secolele XX... și XXI. Genocidul armean, Holodomorul, Holocaustul, distrugerea statuilor lui Buddha, vechi de 1800 de ani, din Bamiyan, Afganistan, genocidul din Rwanda și distrugerea a 28 de monumente antice din orașul Palmira, vechi de 3500 de ani, sunt doar câteva pilde ale acestei realității brutale.

Ani de zile am crezut și eu în triumful păcii, al democrației și al prosperității asupra războiului, autoritarismului și sărăciei. Dar, pe 24 februarie 2022, când Rusia și-a lansat invazia în Ucraina, acest crez mi-a fost spulberat. Nu după mult timp, au apărut rapoarte despre civili uciși, bătuți, tâlhăriți și jefuiți. M-am întrebat dacă este posibil ca noi să nu depunem suficiente eforturi pentru a proteja potențialele victime; pentru a dezvălui rădăcinile răului, împiedicând repetarea unor astfel de fapte teribile. Toate aceste orori ne amintesc un adevăr crud:  „sfârșitul istoriei'', declarat de Francis Fukuyama, nu s-a întâmplat în 1992. Avem însă, și spusele filosofului Hannah Arendt, care, în a doua jumătate a secolului XX, scria: „Este adevărat, pentru prima dată în istorie, toți oamenii de pe pământ au un prezent comun: niciun eveniment major din istoria unei țări nu poate rămâne un accident marginal în istoria alteia".

Așa că am hotărât să merg în Ucraina, deși nu m-am putut abține să nu întreb: este suficient să fii pur și simplu martor al unui război? Aparent, niciun post de televiziune armean nu a trimis jurnaliști pentru a scrie despre război. Peisajul mediatic armean este puternic influențat de agenții locali ai Rusiei și de propagandă, manipulări și dezinformări răspândite de cele trei posturi rusești care sunt difuzate liber în Armenia. Aceste posturi pot funcționa în Armenia datorită unor acorduri interstatale, care nu au fost reziliate, în ciuda venirii la putere a noului guvern armean postrevoluționar în 2018. M-am simțit oarecum obligat să îmi asum responsabilitatea de a face lumină și să scot la iveală adevărul. Prin urmare, am ales să relatez conflictul de la fața locului, deși trecuse ceva timp de când nu mai lucrasem ca reporter.

O țară greu accesibilă

Prima provocare a fost să găsesc un producător care să-mi împărtășească viziunea, dar, în cele din urmă, a fost cu happy end. La una dintre discuțiile pregătitoare, am aflat despre Gars Khachatryan, autorul proiectului Usual Denazification, care își propune să prezinte războiul împotriva Ucrainei în Armenia. El a pus la cale întreaga deplasare.

Totuși, când a trebuit să angajăm un cameraman, am întâmpinat un nou obstacol: majoritatea erau fie prea rezervați, fie cereau onorarii extrem de mari. În cele din urmă, am găsit un fotograf cu ceva experiență de operator de film și am stabilit data plecării. Chiar și așa, nu ne-a fost ușor să ajungem în Ucraina: călătoria noastră a fost amânată de mai multe ori din cauza a diverse obstacole și provocări.

Deplasarea din Armenia în Ucraina s-a dovedit a fi un mic calvar din cauza opțiunilor limitate de zbor și a complicațiilor legate de vize. Anul trecut, accesul în Ucraina, cu o populație de peste 40 de milioane de locuitori, se făcea numai prin două aeroporturi mari: cel din Chișinău și cel din Varșovia, ceea ce a dus la zboruri supraaglomerate și la întârzieri frecvente. Cursa Erevan-Chișinău, introdusă recent, a generat alte situații neplăcute, inclusiv anulări și întârzieri. În plus, obținerea unei vize Schengen pentru a călători la Varșovia a devenit o problemă majoră din cauza cererii ridicate din partea călătorilor armeni care doresc să viziteze țările UE sau zona Schengen, în special după războiul nostru de 44 de zile cu Azerbaidjan de acum trei ani. Fapt care a dus la o întârziere a rezolvării cererilor de viză la consulate, al căror număr a crescut semnificativ în ultimele luni.

Pe măsură ce progresam cu procedura de obținere a vizelor, nu am putut să nu remarc cât de mult a trebuit să așteptăm pentru programările de pe site-ul consulatului, pentru obținerea cărora era nevoie uneori de săptămâni sau luni. Din fericire, ambasada poloneză ne-a oferit sprijin și am obținut repede viza. Ne-am confruntat însă cu o altă întârziere, deoarece aveam nevoie și de acreditare din partea Ministerului Apărării din Ucraina.

Când, în sfârșit, am obținut toate aprobările necesare, a mai apărut un obstacol: zborurile spre Varșovia erau rezervate în totalitate. Frustrați de posibilitatea unor întârzieri suplimentare, am optat să zburăm spre Varșovia prin Tbilisi (Georgia).

Ucraina începe în Polonia

La aterizarea în Varșovia, am chemat un taxi care să ne ducă la stația de autobuz. Șoferul, spre surprinderea noastră, era o ucraineancă pe nume Iulia, o profesoară de istorie care emigrase în Polonia. Am învățat, din experiență, că e bine să acționezi prompt ori de câte ori e posibil, fie că trebuie să inviți pe cineva la o întâlnire, să cumperi o nouă ținută sau să faci un interviu. Așa că am întrebat-o pe Iulia dacă ar fi dispusă să îmi spună povestea ei, atâta timp cât acest lucru nu interferează cu serviciul ei. A fost de acord. 

În timp ce străbăteam străzile liniștite ale Varșoviei, am fost impresionați de absența traficului pe bulevardele largi ale orașului. Iulia ne-a avertizat că s-ar putea să spună lucruri pe care nu toată lumea le-ar considera acceptabile, dar a preferat să fie sinceră. Am rugat-o să-mi împărtășească gândurile ei.

Își părăsise casa din Krivoy Rog, din Ucraina, pentru a scăpa de ravagiile războiului. Ne-a povestit cum s-a trezit la bubuitura unei explozii, pe 24 februarie 2022. Șeful ei a sunat-o și i-a spus că a declarat stare de urgență, sfătuind-o să nu meargă la serviciu. Iulia a luat acest lucru ca pe un semn că trebuie să părăsească orașul împreună cu copiii ei. A renunțat la locul de muncă și a lăsat totul în urmă pentru a căuta siguranță în Polonia.

„Mi-am dat demisia în aceeași zi, poate și datorită intuiției mele feminine", a explicat ea. A luat dosarele copiilor ei de la școală, a predat apartamentul pe care îl închiriase, și-a adunat lucrurile indispensabile, strictul necesar, și, pe 25 februarie 2022, a plecat de acasă spre Polonia. În ciuda ambuteiajelor de pe toate drumurile, a reușit să treacă granița pe 27 februarie.

„Și cum ai decis atât de repede să-ți urmezi intuiția?", am întrebat-o.

„Cum? Orașul meu este aproape de granița cu Rusia și putea ajunge oricând sub ocupație.Nu știi despre atrocitățile armatei ruse?", a ripostat Iulia iritată.

Decizia ei de a lăsa totul în urmă și de a pleca în Polonia s-a dovedit a fi una înțeleaptă.

• Populația din Krivoy Rog, înainte de război, pe 24 februarie 2022, era de peste 600 000 de locuitori. Doar câteva luni mai târziu, pe 16 decembrie 2022, rachetele rușilor au avariat 43 de clădiri, trei școli și o unitate medicală. Iar pe 14 ianuarie 2023, au fost distruse alte 50 de clădiri, provocând numeroase victime și răniți. Peste 100 000 de locuitori au părăsit orașul din cauza violențelor, dar 75 000 de persoane din alte zone de risc din Ucraina s-au relocat în Krivoy Rog. Deși armata rusă a fost respinsă de la periferia orașului, bombardamentele au continuat. 

I-am cerut Iuliei să-mi vorbească despre rudele ei. Mi-a spus că fratele ei și soția lui erau încă în Krivoy Rog, deoarece el avea mai puțin de 45 de ani și nu putea părăsi Ucraina, iar soția nu voia să îl părăsească. Părinții au refuzat, de asemenea, să își abandoneze casa din satul vecin, din cauza vârstei lor, deși ea nu crede că erau într-atât de bătrâni. A pierdut legătura cu ei timp de două săptămâni, în martie 2022, când rușii le-au ocupat satul, le-au luat telefoanele și au avariat turnul de telefonie mobilă din Krivoy Rog.

„La ce ne gândeam când nu știam nimic despre ei? Încercam să aflăm informații. Undeva, cineva i-a văzut, altcineva a auzit ceva. Una peste alta, datorită zvonurilor, într-o zi am primit vestea că sunt în viață. Apoi, când am reușit, în sfârșit, să reiau legătura cu ei, mi-am dat seama cât de dificil le-a fost. Toți erau foarte schimbați, atât psihic, cât și fizic", a spus.

• În primele nouă luni ale războiului, 7,6 milioane de ucraineni au intrat în Polonia, dintre care 1,5 milioane au primit statutul de refugiat.

„V-ați acomodat ușor?", am continuat să o întreb.

„Cu toții ne-am îmbolnăvit în primele săptămâni", mi-a spus. „Copiii mei… Matei are 8 ani și Maxim are 12... Ne-a fost frig și foame pe drum. Eram agitați. Când am ajuns în Polonia, am închiriat o cameră într-o pensiune în afara Varșoviei. Nu am cerut ajutor voluntarilor. Nu știu de ce. Nu am reușit. Dar proprietarul pensiunii și soția lui ne-au ajutat foarte mult. Le sunt foarte recunoscător. Nu ne-au dat bani, dar ne-au oferit informații care m-au ajutat să obțin primul meu loc de muncă aici, la o „Sală de petreceri". Trebuia să fac curățenie. Dacă aveau loc nunți sau aniversări în timpul schimbului de noapte, trebuia să spăl și vasele. Se numește "pshentanie". Apoi am sortat colete și pachete într-un spațiu similar unui oficiu poștal. Nici munca aceasta n-a fost foarte ușoară. Soseau diferite colete; unele dintre ele aveau înălțimea și greutatea mea. Am muncit acolo două luni. În cele din urmă, am ajuns să lucrez pe acest taxi, datorită sfaturilor unor oameni de treabă. Până acum, această slujbă îmi place cel mai mult."

Iulia nu a urmărit știrile din Ucraina.Considera că o solicită prea mult psihic și a preferat să se limiteze la treburile familiei și la locul de muncă.  

„Sper că mă vor ierta compatrioții mei, dar voi fi sinceră: emoțional, urmărirea știrilor din Ucraina mă încarcă prea mult. Prefer să mă concentrez pe munca mea și pe îngrijirea copiilor mei", a adăugat Iulia.

Mi-a spus și numele ei de familie: „Să-ți spun numele meu de familie? Polyakova. Iulia Polyakova. Soarta a adus-o pe Polyakova în Polonia".

Echipa noastră de filmare a ajuns în autogara din Varșovia.

Autobuz sau tren? Spectacol sau petrecere?

Inițial, plănuisem să luăm trenul, dar erau foarte puține variante disponibile, cu timpi de transfer extrem de mici. În plus, trenurile erau considerate cel mai periculos mijloc de transport din cauza atacurilor ruse.

• Pe 8 aprilie 2022, atacul rusesc cu rachete Tochka-U asupra stațiunii Kramatorsk a ucis 60 de persoane, inclusiv șapte copii, și a rănit alte 100 de persoane.

În timp ce ne învârteam prin stația de autobuz, am observat că majoritatea pasagerilor erau femei și copii. Printre ei, doar câțiva bărbați care, evident, trecuseră de 45 de ani, vârsta maximă de recrutare. Zeci de autobuze plecau și era clar că mulți oameni părăseau Varșovia pentru a se întoarce în Ucraina. Eram curios să le aflu poveștile lor, dar mă simțeam stânjenit să le invadez intimitatea, știind că, probabil, trecuseră prin multe momente de coșmar.

În ciuda rezervelor mele, am decis să-mi depășesc condiția de introvertit și să încerc să-i cunosc mai bine pe acești ucraineni de rând. Deși barba mea căruntă nu-mi era de mare ajutor pentru un vox populi, eram hotărât să aflu mai multe despre Ucraina și oamenii săi.

După ce am luat pulsul locului, ne-am urcat în autobuz. Destinația noastră: Lviv. Aici trebuia să mă întâlnesc cu Ivan Cherednichenko, dirijorul Operei Naționale din oraș. Nu am întâlnit pe nimeni în Ucraina a cărui viață să nu fi fost schimbată radical de războiul început în dimineața zilei de 24 februarie 2022. Mulți au pierdut una sau mai multe rude, case sau orașe. Ivan este unul dintre ei: părinții săi au fost uciși de invadatorii ruși în Irpin, în apropiere de Kiev. Deși se află departe de câmpul de luptă, Lviv a fost bombardat și lovit de rachete în mod repetat. 

După ce am rezistat unei zile lungi de călătorie, inclusiv multor ore de așteptare la graniță, m-am prăbușit în patul camerei de hotel și m-am lăsat pradă unei stări profunde de epuizare. Eram doborât de oboseală când am auzit pentru prima  alertă de raid aerian. M-am târât cu greu până la fereastră, am deschis-o și am pornit camera video de pe telefon pentru a înregistra sunetul, înainte de a mă prăbuși din nou pe pat. Trebuia musai să-mi revin înainte de a filma la Opera Națională din Lviv. Directorul general al teatrului, Vasil Vovkun, fusese de acord să ne lase să filmăm spectacolul de Crăciun și să le luăm un interviu artiștilor.

Am angajat încă doi cameramani profesioniști locali și am început să filmăm seara la teatru. Ni s-a transmis că am fost invitați și la petrecerea de după, care era programată să aibă loc în Sala Oglinzilor. 

Am vrut să adun un grup de artiști în jurul unei mese pentru a discuta despre experiențele lor personale de după 24 februarie 2022, precum și despre aspectele culturale - muzica clasică „inocentă" a fost puternic încurajată de regimul sovietic, deoarece putea să-i integreze pe ucraineni în bogatele tradiții ale artelor muzicale rusești, să conecteze mai degrabă decât să dezbine cele două națiuni. Speram ca Ivan Cherednichenko să participe și el la această conversație, nu am vrut să mă concentrez doar pe tragedia sa personală. 

Din păcate, directorul general ne-a refuzat, în mod neașteptat, permisiunea de a filma petrecerea corporatistă atunci când am intrat în Sala Oglinzilor pentru a testa luminile. Ni s-a spus că nu dorea ca oamenii să vadă artiștii la petrecere în timp de război. Din fericire, Ivan Cherednichenko a fost de acord cu un interviu în exclusivitate a doua zi. După o necesară și binevenită noapte de odihnă, ne-am întâlnit pe strada Armenească, în Armenian Cafe, singura cafenea din Lviv care funcționa fără electricitate, datorită unui generator cunoscut de noi, armenii, încă de la începutul anilor 1990, din timpul primului război din Karabakh. 

Cuvântul „armean" este frecvent folosit în oraș. Comunitatea armeană din Lviv, cu o istorie îndelungată, datând încă din Evul Mediu, se concentrează în jurul mănăstirii armenești apostolice gregoriene, înființată în 1363. În perioada sovietică, însă, în 1945, comunitatea armeană a fost aproape eliminată, iar mănăstirea a fost închisă, fiind redeschisă în 2001. 

Nu trageți în dirijor

„Trebuia să fiu în Irpin cu părinții mei pe 8 martie. Am avut câteva luni destul de aglomerate, inclusiv cu premiere, iar Vasily Vovkun mi-a dat câteva săptămâni libere. Numai că dirijorul pe care l-am invitat să dirijeze spectacolul meu, a refuzat... din cauza situației tensionate. Pe 23 februarie, m-au sunat de la teatru și m-au rugat să mă întorc, așa că am plecat spre Lviv", rememorează Ivan.

A ajuns la Lviv la trei și jumătate dimineața și a fost surprins să vadă,  undeva pe la miezul nopții, o coloană militară care pleca spre Kiev pe una dintre străzi. S-a dus să se culce, iar pe la  cinci dimineața, telefonul a început să-i sune. L-au sunat prietenii din Lviv și Kiev. Inițial, n-a dat prea multă importanță apelurilor, dar, în jurul orei șase, a observat că sunt prea multe apeluri pierdute și a decis să sune înapoi la ultimul număr afișat pe monitor. Era de la directorul general, care îl informa că începuse războiul. Și-a sunat imediat părinții din Irpin. Mama lui i-a confirmat că rușii erau deja în Hostomel și că auzise focuri de armă.

• Irpin (populație: 70 000 de locuitori), Bucha (populație: 37 000 de locuitori) și Hostomel (populație: 17 000 de locuitori, cu un aeroport mare) s-au numărat printre țintele principale ale Rusiei de la începutul războiului. După eliberarea lor de către forțele militare ucrainene, în cele trei orașe au fost găsite cadavrele a sute de victime civile.

Când sora lui Ivan a plecat din Irpin, le-a propus părinților să o însoțească. Aceștia au refuzat categoric, provocând un adevărat scandal. Ea s-a mutat la Lviv cu copilul ei, evitând toate ieșirile din oraș, în timp ce rușii intrau deja în Irpin. Comunicațiile și electricitatea au fost întrerupte. Pentru o lungă perioadă de timp, Ivan n-a știut nimic despre părinții săi. Tatăl său se deplasa greu și folosea un cărucior, așa că Ivan a discutat cu un grup de voluntarii să ajute la evacuarea părinților săi din zonă.

„Pe 17 martie eram gata, gata să merg acolo. Nu la Irpin, ci în direcția Irpin, pentru că nu puteam ajunge în oraș. Voluntarul care a promis că ne va ajuta acolo m-a sunat și mi-a spus că în acea zi era imposibil să ne apropiem, deoarece acolo se dădeau lupte grele , cu artilerie, și nu era permis accesul civililor în zonă. Trebuia să așteptăm. Pe 25 martie, un vecin care a reușit să scape, m-a sunat și mi-a spus că părinții mei fuseseră împușcați", povestește Ivan.

Apoi, el și rudele sale au stat de vorbă îndelung cu mulți oameni care au fost martori oculari. Li s-a spus că rușii știau unde se află oamenii și că au folosit un transportor blindat de trupe pentru a circula pe străzi. Rușii au tras cu cartușe incendiare în casele care aveau lumină în interior. Oricine a încercat să scape a fost împușcat pe loc. Și asta nu numai în Irpin, ci și în Bucha și Gostomel.

„De ce nu au plecat părinții tăi din Irpin? Au avut încredere în rusciști? l-am întrebat pe Ivan.

„Nu, a trecut mult timp de când nu mai știm care sunt aceștia.Există însă oameni care sunt foarte conectați la anturajul lor. Mama mea a iubit foarte mult această casă și, pentru o lungă perioadă de timp, s-au ocupat să o repare. Era sanctuarul ei, nu-l putea părăsi. Și atât de mulți alții simțeau la fel... Locuiam într-o casă care era în proprietatea noastră, iar aceasta a luat foc. Focul s-a extins la garaj și la celelalte clădiri. Părinții mei au deschis poarta pentru a scăpa. Tatăl meu folosea un cărucior, așa că a ieșit mai greu. Abia ieșise în stradă, iar soldații l-au și împușcat. Mama mea a ieșit din casă puțin mai târziu, cu câteva obiecte necesare. A fugit spre soldați, aparent în stare de șoc, și a fost și ea împușcată. Aceasta este imaginea pe care am compus-o din ceea ce ne-au spus martorii oculari. Unul dintre ei a scăpat noaptea și s-a ascuns în pădure timp de două zile. Un cuplu în vârstă, a cărui casă se afla peste drum, în diagonală față de a noastră, a văzut totul de la etajul cinci. Apoi, mitraliera a fost îndreptată spre etajul cinci și s-a tras asupra lor. Întregul etaj și mansarda s-au prăbușit, iar ei au fost îngropați în dărâmături. Au auzit vocile rusciștilor în timp ce căutau supraviețuitori, dar nu i-au putut găsi printre dărâmături. Agresorii au renunțat și au plecat, iar cuplul a rămas îngropat timp de două zile, până când au fost salvați de serviciile de urgență", a explicat Ivan.

Forțele de apărare civilă au reușit să îi recupereze pe părinții lui Ivan de pe stradă abia pe 4 aprilie, deoarece corpul tatălui său era plin de dispozitive capcană. A urmat o călătorie chinuitoare la morgă. Pentru că părinții lui Ivan nu aveau niciun act de identitate, au fost etichetați ca „bărbat necunoscut" și „femeie necunoscută". Morgile fiind sufocate de numărul mare de cadavre, multe dintre victime au rămas pe străzi, iar rudele au fost nevoite să caute prin saci pentru a-i identifica pe cei dragi. Lui Ivan i-au trebuit trei zile pentru a-și găsi părinții. După o anchetă a poliției, aceștia au fost în cele din urmă îngropați, pe 11 aprilie, în Irpin.

În acest oraș nu se mai zâmbește

De la Lviv la Irpin sunt 446 de kilometri. Am călătorit acolo, am localizat casa tatălui lui Ivan și am vorbit cu Alexander Parkhomenko, martor ocular al tragicelor evenimente. La fel ca mulți alți localnicii, a fost de acord să îmi acorde un interviu despre cele întâmplate. Este esențial ca întreaga lume să afle cât de crudă e realitatea.

Chiar dacă Alexander stă doar la vreo „zece case" distanță, nu știa prea multe despre părinții lui Ivan. Era așezat pe bordură când a văzut o femeie întinsă lângă gardul dărâmat, cu un cățeluș pe piept. A izbucnit în lacrimi. A continuat apoi să îmi descrie modul în care câinii străzii s-au hrănit cu cadavrele timp de o săptămână. Nașul lui, care locuia pe aceeași stradă, fusese de asemenea ucis, de două bucăți de proiectil. Și vecinul nașului său a murit, dar Alexandru nu știa în ce context.

Am vorbit apoi și cu alți locuitori ai orașului.

Anatoli Harnik trăiește acum singur. Chiar dacă locuința nu îi este distrusă, nu are încălzire și acoperișul este deteriorat. Copiii și nepoții, ale căror desene ocupă un perete întreg, locuiesc în diferite orașe din Ucraina și Germania. Mi-a arătat și pereții perforați de gloanțe. Casa de alături a fost lovită de un obuz, iar vecinul a murit. La fel ca mulți ucraineni în vârstă, Anatoli Harnik nu înțelege de ce se trage în civili, cu ce au greșit pentru a merita acest tratament și, în ultimă instanță, cum este posibil așa ceva?

Galina și-a început povestea cu ocupația germană. În 1941, mama ei, Nadia, a fost dusă de naziști într-un lagăr de concentrare din Germania, unde, printre altele, a fost supusă la bătăi cu biciul și lăsată flămândă până când o familie de localnici a luat-o în casa lor. Galina s-a născut în 1955, în Ivankovo. Mama ei a murit la naștere, iar după două săptămâni Galina a fost dusă la Irpin, unde și-a trăit ultimii 68 de ani fără să călătorească nicăieri. A auzit prima explozie la ora patru dimineața și crede că atacurile au început din Belarus.

„Când, a început invazia, cum v-ați simțit? Ați avut întâlniri față în față cu rușii?", am întrebat-o.

„Katsapii", rușii, au venit la mine acasă. Am auzit câinii lătrând. Șase persoane cu mitraliere au bătut la ușa mea. Am deschis și au îndreptat armele spre mine. Erau niște tineri cu accent moscovit. Aveam un prieten care a venit în vizită la mine din Moscova, așa că puteam recunoaște ușor acest accent. Dar nu m-au ucis. „Unde sunt soldații?", au întrebat ei. Le-am spus că nu era niciun soldat. Ei au întrebat: „Cine e acasă?”. „Trei babușka și doi dedușka", le-am spus. Am vrut să spun trei fete și doi băieți, dar m-am gândit că fetele nu vor fi lăsate în viață, vor fi ucise. Ne-au lăsat în pace... Doamne, îmi plăcea limba rusă pentru că este atât de ușoară și de melodică, iar ucraineana era dificilă pentru mine. Dar acum urăsc limba rusă, urăsc fiecare cuvânt al ei. Înțelegi?"

Am înțeles-o, bineînțeles,doar că nu am fost de acord cu ea, că rusa este mai melodică decât ucraineana, deși, eu știu doar rusă, nu și ucraineană.

Alb și negru

La concertul de Crăciun, Ivan a zâmbit și a făcut farse cu o umbrelă, urmând scenariul. M-am întrebat: Nu le e teamă să fie acuzați că au oferit un spectacol atât de vesel într-o perioadă atât de teribilă? Răspunsul mi l-a dat tot Ivan:

„A stârnit o adevărată dispută în teatru. Dar, după ce am cântărit toate argumentele pro și contra, s-a decis să lansăm totuși acest proiect, pentru vă funcția teatrului nu este doar aceea de a reflecta evenimentele actuale."

Orice inițiativă este lăudabilă dacă îi ajută pe oameni să facă față dificultăților. Ideea lui Ivan, având în vedere puternica tradiție vieneză din Lviv, a fost de a transpune publicul într-o cu totul altă lume decât cea a războiului, în atmosfera vechilor baluri vieneze.

„Societatea ucraineană este împărțită acum în două: cei care apără Ucraina și cei care ajută la apărarea Ucrainei", a mai spus Ivan. „Și nu poate fi altfel, nu poate exista decât o lume în alb și negru. Suntem în plin război".

Stilul alb-negru are un impact puternic asupra fotografiei și a filmului. În cazul unui război în alb-negru, chiar dacă ești jurnalist și ar trebui să fii imparțial, nu te gândești la estetica lipsei de culori, ci optezi pentru una dintre tabere. 

***

Vahram Martirosyan este un cunoscut scriitor, jurnalist, cercetător media și traducător armean. Este apreciat îndeosebi pentru traducerile sale de opere literare din maghiară și franceză în armeană.