Rusia a invadat Ucraina, dar ceea ce se credea a fi o agresiune pentru capturarea regiunilor Donețk și Lugansk din estul țării s-a transformat într-un război total, în care armata lui Putin a atacat nu numai infrastructura militară a Ucrainei, ci și zone civile din orașe. Dincolo de victimele din ambele tabere și de distrugerea unui stat suveran care va avea nevoie de ani buni pentru a se reconstrui, atacul Rusiei asupra Ucrainei a generat un val masiv de migrație. Sunt aproape opt milioane de refugiați ucraineni în toată Europa. Mai bine trei milioane dintre aceștia au trecut prin România.

Majoritatea ucrainenilor intrați în România au plecat, însă, mai departe, către alte state din Uniunea Europeană. Câteva sute dintre ei au ajuns și în Oltenia, unde au beneficiat de ajutorul unor oameni cu suflet de aur. Olga Costescu este doar unul dintre ei, care, alături de Asociația Îngerul Meu, i-a ajutat cu tot ceea ce au avut nevoie.

Astăzi, în Craiova, trăiesc în jur de 50 de ucraineni. Am cunoscut-o pe Olga pe scările Filarmonicii Oltenia, stătea de vorbă cu doi ucraineni, refugiați din calea războiului. Doi instrumentiști ai Orchestrei Filarmonicii Oltenia, integrați foarte bine și apreciați de colegii lor. Cum i-a ajutat tânăra doamnă pe ucrainenii care au trecut prin Dolj sau cum îi ajută în continuare pe cei care s-au stabilit aici, am aflat chiar de la ea.

Provocarea perfectului simplu

Olga Costescu s-a născut în Republica Moldova, în Telenești, oraș aflat la 110 km de granița cu România. Trăiește în Craiova din septembrie 1996, este căsătorită și are doi copii minunați. În dimineața zilei de 24 februarie 2022 a fost anunțată în șoaptă de soțul său că „rușii s-au dus în vacanță în Ucraina”. Imaginea nu îi este străină, iar momentele de coșmar îi revin și acum în minte. A trăit această dramă și ea, alături de familie, în 1992, când cu declanșarea conflictului armat de la Nistru, un război în care tânărul stat independent Republica Moldova a încercat să se apere de gardiștii transnistreni sprijiniți de armata rusă. 

„Pentru a opri dramele, pentru a învăța ceva din ce se întâmplă atât de aproape de noi, este nevoie să nu ne oprim. Avem datoria de a face tot ce putem pentru a opri dezastrul și mai ales pentru a nu uita! Imaginile dramatice din timpul primelor luni ale exodului ucrainean nu se vor șterge niciodată, ele nu pot fi uitate”, spune Olga Costescu, emoționată până la lacrimi.    

Dar de data aceasta ucrainenii nu au fost singuri: oameni sensibili, cu suflet mare, le-au sărit imediat în ajutor. Și Olga a fost unul dintre ei. Ea a povestit cum a ajuns în Oltenia. Crede în destin. Dacă nu s-ar fi aflat acum, aici, nu ar fi putut să-i ajute pe refugiații ucraineni. A venit în România și s-a hotărât să nu se mai întoarcă acasă. Războiul din Republica Moldova a marcat-o foarte mult:

„Am venit împreună cu școala printr-un program-pilot. Eram în clasa a VIII-a și nu am mai vrut să mă mai întorc în Republica Moldova. Părinții mei au jucat o carte riscantă. Îmi dau seama abia acum, când sunt și eu părinte. A fost o formă de curaj, dar și de disperare. Dar au avut mare încredere în mine. Toată lumea îmi zicea că puteam să aleg altă regiune, dar pentru mine, Oltenia este foarte provocatoare. Îmi plac oamenii pentru că sunt ambițioși și hotărâți. Acum sunt parte a Filarmonicii din Craiova. Vreau să spun că viața a fost foarte bună cu mine. Au fost foarte mulți oameni care m-au ajutat și am spus că atunci când va fi nevoie și eu voi da înapoi, voi ajuta și eu la rândul meu cu tot ceea ce pot” 

„Într-un fel, sunt și eu pe front”

Un an de durere, de disperare și de deznădejde. Aşa ar putea caracteriza ucrainenii această perioadă din viața lor, în care mulți conaționali şi-au dat viețile pe front, în lupta pentru supraviețuire. Unii au reușit să fugă, lăsându-şi rudele, prietenii şi casele în voia sorții. Câteva sute au trecut și prin Oltenia, câteva zeci dintre ei stabilindu-se aici, unii reușind să-şi găsească de lucru în domeniile lor.

„Am ajutat pe foarte mulți dintre ei. Limba, însă, este un mare impediment. Ei nu vorbesc româna, dar și noi, și ei știm limba rusă, cândva am fost nevoiți să o învățăm. Cei mai mulți au fost în tranzit prin Craiova… veneau, plecau. Și cei mai mulți dintre ei erau tineri. Au fost și câteva familii de vârstnici, dar aceștia nu au plecat mai departe, au rămas în Craiova pentru că ei nu mai vor să o ia de la capăt, ei speră ca războiul să se încheie cât mai repede și să se întoarcă acasă. Consideră că din România se pot întoarce mult mai rapid. Văd în ochii lor disperarea. Vor să fie îngropați acasă. E foarte trist….E foarte trist să te trezești într-o zi că trebuie să-ți iei câteva haine și să pleci din casa ta, din țara ta, acolo unde îți era foarte bine“, spune Olga.

Olga Costescu este într-un grup pe Facebook unde ucrainenii își strigă disperarea, cer ajutor, își povestesc dramele. Și-a lăsat numărul de mobil la dispoziție, ca la nevoie să fie sunată și să ajute cu ce poate. Și nu doar ea, au fost mulți cetățeni din Republica Moldova care le-au sărit în ajutor ucrainenilor. Republica Moldova a empatizat maxim cu Ucraina pentru că basarabenii știu foarte bine cum este să te trezească dimineața sirenele, să alergi la copiii tăi să-i strângi în brațe, să-ți încurajezi soțul care își ia arma și fuge să-și apere țara sau să-ți conduci tatăl până la ușă, așa cum a făcut ea, în 1992.  

„Într-un fel, părea că sunt și eu pe front, îmi suna telefonul non-stop. Și astăzi îmi mai sună, dar mai rar. La un moment dat, m-am ocupat de trei mame, aveau fiecare câte doi copii. Au stat într-o garsonieră, undeva pe Calea Severinului. Mamele încearcă să facă față situației, sunt puternice, luptă pentru copiii lor. Pe de o parte, se gândesc la soții rămași pe front, pe de altă parte, se gândesc la copiii din brațe. E groaznic, asta pot să vă spun. Cea mai mare disperare o vezi în ochii copiilor, acolo e durerea. Iar noi, cei din Republica Moldova, vibrăm altfel, pentru că și noi ne-am trezit cu sirenele, în 1992, știm ce înseamnă să te trezești cu rusul la ușă. Tatăl meu a fost la război. Aveam nouă ani când tata s-a îmbrăcat, și-a luat pușca și a plecat. Noi stăteam la TV și urmăream știrile alături de mama. E foarte greu, te întrebi mereu: de ce este nevoie de așa ceva?”, povestește interlocutoarea mea.

O altfel de lecție

Deși milioane de ucraineni au tranzitat România, nu au rămas aici foarte mulți. Olga Costescu spune că România nu este foarte ofertantă din punct de vedere al locurilor de muncă, iar mamele au nevoie de bani ca să-și întrețină copiii. De exemplu, ea a ajutat mulți ucraineni care au tranzitat Craiova să ajungă în Polonia, unde aveau rude, ori în Portugalia, unde, de asemenea, mamele au apelat la prieteni și aceștia le-au făcut rost de locuri de muncă. Pe alții i-a ajutat să ajungă în Macedonia, unde îi așteptau tot niște rude, iar de acolo au plecat spre Germania. Cel mai greu pentru refugiații ucraineni este că nu se pot descurca cu limba, este unul dintre cele mai mari impedimente. Tinerii ucraineni știu foarte bine limba engleză, iar aceasta este, de fapt, pașaportul lor către lumea liberă. 

„Când trăiești foarte mult în comunism, cauți portițe, oportunități. E ca și cum mergi pe o autostradă, dar în stânga și în dreapta ta sunt ziduri, tu vezi doar în față. Atât ți se permite: în față și atât. Dar la un moment dat, încep să cadă acele ziduri și începi să privești în stânga și în dreapta, vezi câmpurile verzi, vezi munții, simți libertatea. Cam așa este și cu noi, și cu ucrainenii. Am început și noi să vedem și altceva, pentru că cineva a vrut asta, am început și noi să înțelegem ce este cu libertatea asta, de ce ne-o dorim așa de mult. Dezavantajul acestor două țări, mă refer la Ucraina și la Republica Moldova, este că ele sunt țări în zona de tampon, unde sunt conflicte, multe întreținute și lumină nu cred că se va face prea curând. Dar noi, la fel ca și ucrainenii, vrem să trăim liberi, iubim libertatea”, se destăinuie Olga Costescu.

În Craiova, la ora actuală mai trăiesc și muncesc în jur de 50 de ucraineni. Câteva familii sunt cazate la un cămin studențesc, iar cei vârstnici sunt în custodia Bisericii. Cei tineri sunt ajutați de studenții basarabeni, ei sunt antrenați în tot felul de activități, fiind mult mai receptivi, dar și mai dornici de integrare. Acolo se fac și ore cu copiii, se studiază limba română, dar și ore de matematică și cultură generală.

„Sunt și foarte multe drame. Avem o mamă care a făcut o depresie ca urmare a declanșării acestui război și a faptului că s-a văzut nevoită să părăsească țara cu copilașii în brațe. Eu aproape că am adoptat o familie de bătrânei de care am mare grijă. Chiar acum vin de la spital pentru că bătrâna, Irina, cum îi spunem noi, suferă de leucemie și necesită tratament. Ei locuiesc la Protopopie, dar în cel mai scurt timp o să-i mutăm într-un apartament. Căutăm un apartament care să fie cât mai aproape de Hematologie pentru că face tratament și are nevoie să locuiască în apropiere. Bătrâneii se ajută foarte mult unul pe altul. Sunt îngrijorați și de cei doi fii care au rămas în țară, nu sunt încă pe front, dar care în orice moment pot fi chemați la război. Eu mă înțeleg foarte bine cu ei pentru că vorbim rusa, așa pot și ei să se înțeleagă cu alții, le traduc eu. Soțul Irinei, Victor, un bătrânel tare simpatic, ne predă la toți o altă lecție: lecția iubirii, lecția empatiei. Doctorul care se ocupă de Irina a spus că nu a mai văzut o așa iubire… Războiul e despre drame, dar și despre iubire.”, conchide Olga Costescu.