Casele sunt magazii uluitor de complexe. Ceea ce am aflat, spre marea mea surpriză, este că orice s-ar întâmpla în lume – orice este descoperit, creat sau disputat cu înverșunare – ajunge în cele din urmă, într-un mod sau altul, în casele noastre. Războaiele, perioadele de foamete, Revoluția industrială, Iluminismul – toate sunt acolo, în canapelele, cuferele și sertarele noastre, ascunse în faldurile perdelelor noastre, în  moliciunea și puful pernelor, în vopseaua de pe pereți și în apa din țevile noastre. Așa că istoria vieții într-o gospodărie nu este doar o istorie a paturilor, canapelelor și aragazurilor, după cum presupusesem eu vag că ar fi, ci și a scorbutului, gunoiului, Turnului Eiffel, ploșnițelor, furtului de cadavre, și cam a tot ce s-a întâmplat vreodată. Casele nu sunt refugii din calea istoriei, ci locul în care sfârșește istoria. – Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, Editura Polirom, 2012.

Casa este o reflecție a personalității noastre, o interpretare subiectivă a felului în care credem că ar trebui să fie lumea în care trăim. Maniera în care ne decorăm camerele, ne aranjăm mobila, ne așezăm cărțile și muzica, felul în care prioritizăm spațiul de lucru, cel de relaxare sau camera copilului, trădează convingerile, nădejdile și speranțele pe care le proiectăm în societate. Astfel că ea, casa, devine un loc de refugiu căruia îi conferim o calitate aproape utopică, e o insulă care funcționează, mai mult sau mai puțin, după propriile noastre reguli. 

O țară se clădește pe aproximativ aceleași coordonate, de data asta însă ca o proiecție comună, e media aritmetică a tuturor năzuințelor comunității, o întoarcere a conștiinței asupra ei înseși, îndeosebi în relație cu modelele oferite de lumea înconjurătoare, atunci când societatea trece printr-un (deseori lung) proces de reconstrucție.

Visul Katerynei Serov a fost să termine de renovat vechea casă de vară a familiei, o dacea aflată în Moshschun, la șase kilometri de Kiev, înainte de nașterea celui de-al patrulea copil. Povestea ei e una veche, care s-a mai zis, dar care se tot repetă aproape la fiecare generație. E povestea celui care nu se poate împotrivi tăvălugului istoriei, oricât de mult ar încerca, a destinului spulberat de evenimente și forțe incontrolabile.

Ea și familia ei au început renovarea casei în 2019, după-amiaza, în orele de după programul de lucru. Dacea, moștenită de la părinții ei, era veche, adecvată doar pentru traiul pe timpul verii. Au branșat-o la utilitățile publice, i-au mai adăugat un etaj, au construit un acoperiș pentru că ploua peste ei, și au ridicat o bucătărie nouă, micuță, dar suficientă. Au zugrăvit, au schimbat podelele, au construit scări care să ducă la etaj, au adus mobilă nouă, au reîmpărți camerele în așa fel încât să ajungă tuturor – camera copiilor, birou, sufragerie, dormitor – au îndurat frigul până au reușit să izoleze pereții. „Noi am făcut aproape totul, am făcut mobila, am făcut camerele copiilor, ba chiar am reușit să integrăm și un loc foarte mic unde soțul meu putea să lucreze, e un lucru foarte important să ai un spațiu al tău.” Peste istoria veche a casei, ridicată de bunicii ei, Kateryna și-a proiectat, treptat, zi după zi, viitorul.

Toate intervențiile au fost făcute după planurile și sub stricta supraveghere a Katerynei, care este arhitectă, absolventă a Universității din Kiev. Lucrările au durat trei ani, până în 2022. Cu un an înainte, când a aflat că este iarăși gravidă, ritmul renovărilor a fost accelerat. Au chemat și câțiva prieteni care să îi ajute, un lucru destul de complicat, având în vedere pandemia de Covid. Însă nu s-au dat bătuți. „Le-am spus că vreau să nasc în casa asta, în casa mea, iar ei m-au întrebat în ce săptămână sunt. Le-am spus că sunt în săptămâna 38, iar ei mi-au zis că nu am timp. Cum să nu am timp, avem timp suficient și trebuie să terminăm de renovat. Soțul meu a făcut scările care duceau la etaj, eu i-am făcut planurile și el a tăiat fierul și le-a sudat. Erau grozave. Pe 31 decembrie, înainte de anul nou, noi montam uși”. Kateryna era peste tot, cu trafaletul, cu șpaclul, cu rindeaua. Chiar și copiii au început să participe, atât cât au putut, la muncile de pe micul șantier.

Moshschun se află în nordul Kievului, pe malul drept al râului Irpin, departe de vânzoleala capitalei. E un sat înconjurat de păduri și de lacuri, un loc idilic, bun pentru o familie cu copii. Kateryna, soțul ei și copiii și-au petrecut verile, atunci când nu lucrau la casă, în drumeții și la scăldat. Ea picta și modela obiecte din ceramică, cu care decora camerele. Au amenajat și o grădină, pentru că în Ucraina posibilitatea unei vieți auto-sustenabile este un ideal născut din penuria Uniunii Sovietice. Dacea a devenit locul ideal unde familia lor putea să crească, să se stabilească, să își înfigă adânc rădăcinile. 

Însă Moshschun ascunde un secret vechi de sute de ani.  Fiind la nord de Kiev, foarte aproape de Bucea, satul se află chiar pe ultima linie de apărare a orașului, înconjurat de fortificații. Atunci când bunicii ei au început să construiască dacea, după Al Doilea Război Mondial, pe pământul pe care aceștia își ridicau casa de vacanță au găsit o bombă neexplodată. Mai mult, râul Irpin poate fi alimentat de la barajul din apropiere și scos din diguri, pentru a face inaccesibil culoarul ce duce către Kiev. În caz de război, satul, casele, oamenii, se trezesc pe front, înconjurați de mlaștini.

Cu patru zile înainte ca fiica lui să nască, tatăl Katerynei a murit de cancer. Nu a văzut niciodată casa terminată. A fost o lovitură dură, greu de gestionat, dar femeia nu a avut timp să țină doliu, pentru că în mijlocul lor a sosit Maria, fiica ei cea mai mică. „Atunci când am născut, mi-au spus că trebuie să mergem la spital, dar eu i-am zis că nu plec niciunde, eu vreau să nasc aici, niciunde altundeva. Și așa am făcut, a venit moașa și am născut în casă. Aveam pereți, aveam acoperiș, era tencuit.” Pentru o vreme, viața lor a rămas într-un echilibru precar, deși firesc, al traiului inegal, cu bune și cu rele. 

În 10 ianuarie 2022, familia s-a adunat în casa care era acum veche și nouă în același timp, pentru a comemora pierderea tatălui, dar și pentru a sărbători nou născutul din mijlocul lor. De fapt, ea, soțul ei, copiii, toți consacrau făgașul normal pe care, într-un fel sau altul, intraseră viețile lor.   

Apoi, după alte câteva săptămâni, în dimineața zilei de 24 februarie, Kateryna s-a uitat pe cer și a văzut trecând pe deasupra casei lor elicoptere și avioane de luptă. Acela a fost momentul când planurile ei s-au frânt brusc. De la știri au aflat despre invazie. Crainicii anunțau că armata rusească se îndreaptă spre Kiev, iar în Moshschun se zvonea că aeroportul Gostomel, aflat la doar câțiva kilometri, dar și pădurea, fuseseră deja ocupate de trupe de desant. Primul gând al Katerynei a fost să fugă la magazin și să cumpere provizii. „Am văzut elicoptere trecând pe deasupra casei și mi s-a făcut foarte frică. M-am îmbrăcat și am mers la magazin, să iau de acolo ce aveam nevoie. Nevoie pentru ce? Nu știam ce urmează să se întâmple, ce se întâmpla atunci de fapt.”

Ce e de cumpărat în asemenea momente? Ce e absolut necesar? Conserve, scutece, apă, ulei? În panica momentului, în mijlocul haosului, a miilor de oameni care își umpleau coșurile frenetic, Kateryna a cumpărat ciocolată. De acolo s-a întors acasă, iar două zile mai târziu, a lăsat totul în urmă și a fugit din Ucraina, alături de soțul ei și de copii. 

Pentru câteva săptămâni, linia frontului a trecut prin Moshschun. Luptele grele care s-au dus la Gostomel și în Bucea nu au ocolit satul. Rachetele rusești au căzut pe străzi și peste casele oamenilor. Dacea Katerynei a fost lovită și ea, iar anii de muncă, visul unei case croite după planurile ei, mobila, camerele, tablourile și ceramica, toate au fost pulverizate. În pădurile care înconjoară satul, soldații ruși au îngropat peste tot mine antipersonal. Locul idilic s-a transformat într-un coșmar, un no man's land unde nu se mai putea trăi. Viitorul s-a frânt sub forța prezentului.

Astăzi Kateryna trăiește, alături de familia ei, în Timișoara. După o vreme a început să își negocieze trauma și dezamăgirea prin intermediul artei. Pictează orașul, străzile, clădirile vechi, bisericile, și are plănuite câteva expoziții. Crează căsuțe și îngerași din ceramică, iar pe ei desenează cămine. „Sunt îngeri protectori, sunt meniți să protejeze locurile în care trăiesc, cred că de asta le îmbrățișează și le poartă la inimă.” Nu știe dacă se mai poate întoarce în Moshschun, dacă mai are puterea de a reconstrui. Dar vrea să se întoarcă acasă, în Ucraina, care a rămas casa ei, casa lor. Pe tot parcursul interviului, Kateryna a rămas veselă și deschisă, deși traumele prin care a trecut, cât și consecințele lor, sunt evidente. La ea, la toți ucrainenii. 

O casă preia din energia oamenilor, din fericirile, tristețile, bucuriile și dezamăgirile lor. În pereții, în canapelele, în draperiile ei sunt prinse, asemeni unei cărți cu litere șterse, toate poveștile celor care trăiesc în ea. O casă nu este doar un rând de pereți, o podea, un tavan, o bucătărie și câteva camere, ea reprezintă un ideal, o prelungire aproape organică a idealului familiei. Asemenea ei, o națiune și oamenii care o compun, înmagazinează toate traumele marilor evenimente, ale istoriei care nu poate fi controlată și nici stopată. Și tot asemenea ei, o țară, Ucraina, este manifestarea aspirațiilor și dorințelor tuturor celor care trăiesc între sau în afara granițelor ei, este de fapt o casă, casa lor, construită și reconstruită de ei, pentru ei.