Concursul Eurovision, desfășurat la Liverpool, în numele Ucrainei, marchează pentru italieni, melomani prin definiție, o sumă de paradoxuri. Abia ce redescoperiseră așa zisul „Eurovision Song Contest” o dată cu victoria din 2021 și, cu ea, calitatea de gazdă anul trecut - și asta după ce ani de zile evenimentul nici măcar nu era transmis de televiziuni, că entuziasmul este iar la cote minime. Deloc întâmplător. Prin tradiție, Italia este reprezentată la Eurovision de câștigătorul festivalului de la Sanremo – evenimentul public nr. 1, echivalentul Oscarurilor americane. Cu o completare: câștigătorul moral al festivalului de la Sanremo este altul decât cel oficial.
Sărbătoarea anuală a muzicii italiene a adus cauza ucraineană mai aproape de inimile italienilor prin intermediul unui cântec compus în afara canoanelor industriei muzicale. Arta contra politică: 1-0, atunci când arta nu e doar pour l'art, ci și dedicată vieții.
Câștigătorul moral este Tango, un cântec inspirat din povestea reală a unui cuplu ucrainean despărțit de război. Foarte mulți ar fi vrut acest cântec și mesajul lui pe scena de la Liverpool zilele astea.
Ea, Olga, este refugiată la Milano. El, Maksym, luptă pe front. Cu Olga este și Liza, fiica lor. De un an și mai bine, Olga și Maxim își trimit unul altuia, pe telefon, frânturi de viață și mesaje. Este tot ce ține în viață legătura dintre ei: imagini cu cei doi dintr-un trecut normal și imagini la distanță dintr-un prezent în care singurele certitudini sunt cele rămase în suflet. Normalitate vs. război și o infinită așteptare.
„Începusem să compun cântecul și mi-a ajuns la urechi de la niște prieteni povestea lor. Am fost imediat copleșit de emoții puternice și contradictorii. Am dorit, astfel, să prezint prin intermediul cântecului o relație la distanță, care de regulă nu-i trece nimănui prin minte: despărțirea forțată din cauza unui război. Mi se rupe inima când văd cum aceste două persoane încearcă să-și dea forță unul altuia, cu un surâs plin de speranță pentru că speră să se revadă. E un mesaj de pace și un mesaj uman. Util și pentru a ne da seama de situația în care ne aflăm fiecare și să fim recunoscători pentru ce avem.” Așa a explicat autorul geneza cântecului.
Alberto Cotta Ramusino, cu numele de artist Tananai, are 28 de ani și este una dintre vocile cele mai interesante ale muzicii italiene actuale, iar acest cântec plin de compasiune umană l-a consacrat definitiv. Însăși traseul său artistic certifică amplitudinea mesajului pe care a ținut să îl transmită de pe cea mai importantă scenă muzicală națională. În clasamentul final de la Sanremo, Tango s-a clasat pe locul 5, după ce anul trecut, același artist încheiase concursul pe ultimul loc. Primul loc ar fi fost imposibil din poziția de complet outsider, dar Tananai a obținut o victorie morală imensă. Este cântecul care s-a bucurat de o atenție specială în media și care a mișcat enorm multe inimi, aducându-le mai aproape de situația dramatică a Ucrainei. Am auzit, în zilele festivalului, oameni care fredonau cântecul așteptând metroul sau care își răspundeau cu „ma non è mai lunedi’”.
Alberto și Olga nu au apucat să se cunoască la Milano, pentru că ea între timp ea s-a întors acasă împreună cu fiica sa. Într-un videocall, el i-a spus că povestea lor transpusă în muzică este lucrul de care este cel mai mândru din tot ce a făcut în cariera sa până acum.
O dragoste ca suferința pe care o evocă un tango, o persoană redusă la o voce, clădiri în flăcări, noi nu suntem ca ei, mă întorc luni, dar nu e niciodată luni. Cuvintele cheie dintr-un mesaj uman dar, inevitabil, politic. Cuvinte care au creat un val de emoție atât de intens că a avut darul să răstoarne realități mai recente. Moscova începe să piardă teren în mentalul italian, după ce la începutul războiului indignarea legată de trimiterea de armament în Ucraina era imensă și se auzeau proteste foarte vocale până și la coadă la supermarket. Fiecare gest simbolic are greutatea lui și în mod cert că și cântecul dedicat cuplului despărțit de război a contat în redimensionarea percepției - o notă de context despre puterea muzicii.
În urmă cu câteva zile, Pupo, un artist despre care probabil puțini au auzit sau își mai amintesc în România, ar fi trebuit să fie un fel de guest star în juriul unui așa zis „festival al muzicii patriotice” organizat la Moscova. Intitulat „Drumul spre Yalta” și organizat, cum altfel?, la Kremlin. Un festival în care, conform organizatorilor, concurenți din mai multe țări ar fi trebuit să cânte cântece sovietice de război. „Artiști care s-au săturat de perfidia Statelor Unite, concurenți care împărtășesc aceleași valori. Trebuie să alimentăm războiul nostru patriotic cu ideologie”, a explicat Denis Maydanov, vicepreședintele Comisiei pentru cultură din Duma de Stat, citat de Corriere della Sera. Un fel de soft power în variantă hard.
Probabil că artiștii din domeniul muzical depind astăzi tot mai mult de public și mai puțin de casele de producție, pentru că în urma unui val imens de indignare populară, Pupo a decis în cele din urmă să nu mai participe la grandiosul eveniment… A mai pus paie pe foc și Al Bano, cu o intervenție pur și simplu normală, de bun simț, dar importantă în context. Acesta a avut decenii la rând spectacole în Rusia și, în general, în Europa de Est, încă din vremea comunismului. Avusese chiar o relație amicală cu Putin și, în ultimii ani, reluase concertele împreună cu fosta sa soție, Romina Power. Starul italian explicat, însă, cât se poate de clar, că refuză să mai meargă în Rusia în contextul agresiunii rusești asupra Ucrainei. O participare „inacceptabilă”, pentru el.
„Nu am cuvinte. Pupo este liber să facă ce vrea, însă, în acest moment ar trebui să ne întrebăm dacă e oportun să o facem pe vedetele prin Rusia. Nu sunt deloc de acord, mă lasă perplex faptul că un coleg a acceptat să fie remunerat de o țară al cărui guvern a declanșat un război care de mai bine de un an face victime inocente. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că Putin ar putea face asta. Am afirmat cândva că sunt un mare admirator al său. Un om pe care îl consider inteligent, îmi demonstrase asta, a pus în mișcare o mașinărie de război de aceste dimensiuni împotriva fraților săi. Mi-am schimbat complet părerea despre el, e absurd și criminal ce face”, a spus Al Bano, citat de media italiene.
Al Bano a fost unul dintre puținele voci ale societății civile care a ieșit încă de la începutul războiului cu declarații tranșante împotriva lui Putin, în condițiile în care inițial erau mult mai numeroase și mai vizibile vocile care justificau invazia. Atât guvernul Draghi cât și cel actual, condus de Georgia Meloni, au sprijinit deschis Ucraina, însă cumva împotriva sentimentului popular, mai ales la început. Italienii cu orientare tradițional de stânga și media afiliate au privit dintotdeauna cu o relativ disimulată admirație spre lumea sovietică, dar și spre cea post-sovietică. Se poate spune că astăzi, sensibilitatea italienilor fată de situația din Ucraina este mult mai puternică față de momentul zero al războiului, iar vocile pro-Putin sunt tot mai în surdină.
