Pe 26 februarie 2022, la numai două zile după invazia Rusiei în Ucraina, Volodymyr Zelensky publica pe Twitter o filmare care a emoționat o lume întreagă, o înregistrare în care anunța că nu a părăsit Kiev-ul și dezmințea știrile false care spuneau că a ordonat armatei să se predea. Filmându-se în centrul Kievului, președintele nu a ales ca fundal sediul său, clădirea Administrației Prezidențiale, ci a întors camera spre clădirea de vizavi, cunoscută drept Casa cu himere. 

Ce este cu această casă bizară și de ce Zelensky a ales-o ca decor pentru mesajul său atât de important? Alegerea nu a fost deloc una întâmplătoare, Casa cu himere este o operă de arhitectură unică, o emblemă a Kievului. În plus, ea reprezintă parte a patrimoniului și, prin urmare, a identității culturale a unei țări aflate în pericol de distrugere. Decorul întărea mesajul președintelui.

Clădire autoportret

De fapt, prin povestea ei, Casa cu himere nu este doar un simplu obiect de patrimoniu, ci un adevărat simbol al orașului. Este o mărturie a unor vremuri înfloritoare de început de secol XX în care Kievul a devenit în mare parte cel pe care lumea îl știe azi. Un Kiev în care era posibilă construirea unei clădiri atât de îndrăznețe și de neobișnuite.

Neobișnuitul ei vine în special din ornamentație, care frapează și intrigă la o primă vedere, și de unde, de altfel, îi provine și denumirea. O menajerie întreagă privește la trecători de pe fațade și acoperiș. Neobișnuită este și dispoziția sa: aflată în plin centrul Kievului, clădirea este înfiptă într-o pantă accentuată și, pentru a răspunde configurației terenului, are pe fațada principală trei etaje și șase pe cea posterioară, atât de mare este diferența de nivel între laturile opuse.

La fel de interesante sunt și poveștile din spatele construcției, care nu fac decât să confirme primele senzații stârnite privind-o. Toate aceste povești îl au ca personaj principal pe un arhitect excepțional: Vladislav Gorodetsky, care și-a fost și client în acest caz, motiv pentru care clădirea se mai numește și Casa Gorodetsky. De altfel, Casa cu himere ar putea fi privită și ca un autoportret al arhitectului, ea materializând întreg caracterul ieșit din comun al autorului său, o figură avangardistă absolut remarcabilă.

Vânătoare corectă

Vladislav Gorodetsky, deși polonez de origine (Władysław Horodecki, în poloneză), este considerat arhitect ucrainean sau pur și simplu arhitect kievean, fiind adoptat și propulsat spre celebritate de oraș. În general, pentru profesioniștii din epocă, apartenența etnică era mai puțin importantă, conta locul în care își puteau practica meseria și contextul ce le oferea posibilitatea de afirmare, iar Kievul începutului de secol XX era, fără îndoială, un astfel de loc.

Gorodetsky era, de fapt, un om al lumii. Născut în Polonia (1863) și plecat la cele veșnice în Iran (1930), a călătorit mult spre foarte mult, în Europa, Asia și Africa, mânat de două patimi arzătoare: profesia sa (arhitectura) și pasiunea sa (vânătoarea). 

Fusese înscris în „Societatea imperială pentru vânătoare corectă”, care promova vânătoarea după reguli. Paradoxal, era un iubitor de natură și în expedițiile sale a strâns informații prețioase pentru biologi și antropologi, documentate atât fotografic cât și prin schițe, într-o carte publicată după întoarcerea sa: În jungla Africii. Jurnalul vânătorului. Era un trăgător excelent, câștigând numeroase medalii de aur în competiții dedicate, și avea cunoștințe foarte bune de medicină veterinară specializată pe câini de vânătoare. 

A fost un talentat desenator și pictor, a conceput decoruri și costume de teatru, fiind și un excelent creator de modă: proiecta pantofi, pălării, rochii elegante și bijuterii prețioase. Un excentric care, se spune, uneori se plimba pe Corso cu o maimuță pe umăr. 

Era un om extrem de prolific, cu o minte deschisă și o viziune în ton cu marile transformări din acea perioadă de început de secol. Pasionat de tehnologie, Gorodetsky a avut unul din primele automobile din Kiev, și nu unul oarecare, ci o limuzină decapotabilă. A fost direct interesat și de cercetările din domeniul aviației, bifând și experiența zborului în viața sa.

Ocupația de bază

Oricâte preocupări ar fi avut, Gorodetsky a fost, întâi de toate, arhitect. Dincolo de preocupări, jobul lui era să proiecteze clădiri importante din Kiev, printre ele: Catedrala Romano-Catolică Sf. Nicolae, Sinagoga caraită și clădirea actualului Muzeu Național de Artă. A imaginat, însă, clădiri celebre și în alte orașe ale lumii.

La începutul carierei sale, pentru nume și renume, a făcut de toate: a proiectat morminte, a lucrat la proiectul de canalizare al orașului, a conceput pro bono un pavilion pentru Societatea imperială pentru vânătoare corectă, hale de producție pentru fabrici sau cele două pavilioane ale Expoziției de Agricultură și Industrie din 1897.

În febra construcțiilor de la început de secol XX, când Kievul a fost restructurat radical și s-au construit foarte multe clădiri noi, Gorodetsky a participat la planificarea orașului. A devenit astfel componentă importantă din brandul orașului. Astăzi, una dintre străzile la a cărei sistematizare a participat îi poartă numele, iar în centrul Kievului i-a fost ridicată o statuie care îl înfățișează stând la masă cu o carte de vânătoare în față și invitând, parcă, trecătorii să-l însoțească la o cafea. În fine, Gorodetsky a devenit și personaj de roman polițist, prin Orașul himerelor, semnată de Oles Ilchenko și declarată, în 2010, cea mai bună carte din Ucraina.

Himera himerelor

Multe din informațiile despre Gorodetsky sunt controversate, contribuind la atmosfera de mister din jurul acestui personaj în sine enigmatic. În perioada comunistă, însă, nu mai este menționat deloc. 

Cum precizam, a bătut drumuri lungi pentru vânătoare: Siberia, Mongolia, Burma, Tibet, Caucaz și în mai multe colonii britanice din Africa. În 1920, fuge de bolșevici la Varșovia, unde va lucra la o companie americană, care, în 1928, îi face o ofertă tentantă: arhitect-șef la „Sindicatul Persan de Construcții a Căilor Ferate”. În Iran. Construiește Gara centrală din Teheran, după care e invitat să coordoneze mai multe proiecte. Moare însă, la 67 de ani, în urma unui infarct, imediat după o expediție de vânătoare, undeva lângă Marea Caspică. Este înmormântat în cimitirul catolic din Teheran. Pe mormântul lui, pe o piatră funerară simplă, un epitaf în poloneză „Să-i fie ușoară țărâna străină”.

Stil și beton

Aceasta este povestea celui care a imaginat Casa cu himere, o operă măiastră, o casă-manifest, un pariu, la propriu, care a sfidat și încă mai sfidează canoanele și atrage atenția oricărei persoane, un castel de vânătoare în centrul Kievului.

Simplul fapt că această clădire a fost construită pe un teren care, deși situat ultra-central, fusese ocolit de toată lumea din cauza configurației sale – o pantă extrem de abruptă în apropierea unei zone mlăștinoase, cu o suprafață relativ mică – a făcut-o sa fie faimoasă înainte încă de a fi construită. Configurația terenului și faptul că multă vreme fusese, se pare, interzisă orice construcție acolo, i-a permis lui Gorodetsky să îl cumpere cu un preț foarte bun și să realizeze un proiect extrem de îndrăzneț. A fost o provocare care i-a dat însă libertate deplină pentru a-și demonstra calitățile tehnice și artistice care l-au făcut faimos. Părea o misiune imposibilă căreia i-a răspuns prin folosirea betonului, o soluție inovatoare în acea perioadă pentru construcțiile civile, Gorodetsky fiind un pionier al utilizării lui. Într-un oraș care se îmbogățea cu clădiri noi și spectaculoase în ritm alert, era greu să mai uimești. Lui Gorodetsky i-a reușit, grație imaginației sale debordante.

Ornamentația exterioară, compusă din reprezentări de animale vii si nimfe, și cea interioară, formată din trofee de vânătoare, elemente florale și fresce cu teme de vânătoare, compun un peisaj arhitectonic de basm, de care ești vrăjit sau oripilat, după gust, dar la care cu siguranță nu rămâi indiferent. 

Stilistic, clădirea a fost încadrată în stilul Art Nouveau, iar Gorodetsky a fost supranumit „Gaudi al Kievului”, dar ea este, de fapt, unică în felul ei și greu de împachetat în vreo linie arhitecturală. 

Construcția se remarcă și prin funcționalitatea ei atent proiectată. Fiecare etaj al casei  fost gândit ca un apartament de sine stătător, cu toate camerele necesare, de la salon la bucătării, toalete, camere de servitori și chiar mici budoare. Apoi, pe lângă dulapurile alimentate cu gheață pentru a păstra mâncarea și sobele atent decorate, clădirea era dotată la parterul de pe fațada posterioară, adică cea cu șase etaje, cu un grajd pentru cai și unul pentru vaci, făcând astfel posibilă alimentarea cu lapte proaspăt a copiilor. 

Și încă se mai pot adăuga informații inedite. De exemplu, timpul scurt în care a fost realizată clădirea: terenul a fost cumpărat la începutul lui februarie 1901, construcția fiind începută în martie, iar primele apartamente au început deja să fie locuite în 1903, printre ele, cel al lui Gorodetsky însuși, aflat la parterul dinspre latura cu trei etaje, către celebra stradă Bankova. 

La realizarea clădirii i-au fost alături inginerul Anton Strauss, pentru structură, și sculptorul milanez Elio Sala, pentru ornamentațiile realizate în piatră și ciment, cu care făcuse deja echipă și la alte clădiri emblematice din Kiev, printre care Catedrala Romano-Catolică Sf. Nicolae.

Neobișnuitul casei și misterul care plutea în jurul arhitectului ei au dat naștere de-a lungul vremii, cum era de așteptat, la multe legende. Una dintre ele povestea că Gorodetsky ar fi construit casa în memoria uneia dintre fetele sale care s-ar fi sinucis din dragoste, aruncându-se în apele Niprului.

Noii locatari

În 1912, Gorodetsky pierde posesia clădirii, neputând înapoia împrumutul făcut pentru achiziționarea terenului și pentru construcție. Eșecul a fost alimentat și de costisitoarele sale safari de vânătoare din Africa.

Casa cu himere a trecut, pe rând, prin mâinile mai multor proprietari. Au venit apoi bolșevicii și au transformat-o în sediu al unor departamente militare, după care casa a fost naționalizată și transformată în imobil de locuințe, la fiecare etaj locuind până la zece familii.  

În Al Doilea Război Mondial, clădirea a fost abandonată, iar apoi a devenit policlinică pentru elita Partidului Comunist. În tot acest timp, Casa cu himere s-a deteriorat fiind chiar în pericol de prăbușire parțială. Din fericire, a fost restaurată la începutul anilor 2000 și, din 2005, după ce a funcționat pentru scurt timp ca filială a Muzeului Național de Artă, este reședință prezidențială pentru ceremonii diplomatice. 

Restaurarea a inclus și spațiul exterior, al grădinii, realizată tot după planurile lui Gorodetsky, ocazie cu care s-a amenajat și o piață care leagă Casa cu himere de Clădirea Administrației Prezidențiale. Cunoscându-i povestea, pare că nonconformismul și curajul transmise de clădire și autorul ei, completează mesajul președintelui Zelensky în istorica filmare din seara de 26 februarie 2022.