Până acum câteva luni nu știam nimic despre Maria Prîmacenko (Prymachenko, în ortografia englezească – cu accent pe „e“). La un moment dat mi-a semnalat-o o postare pe Facebook. Am căutat-o pe net, se găsește la tot pasul. Este genul de artist care trezește în privitor sentimentul că a dat peste niște imagini esențiale, primordiale, eterne. Descoperind-o, am rămas uluită.

În primul rând, culorile: întotdeauna pline și pure, adesea foarte vii, în combinații armonioase. Apoi, liniile și formele: clare, fără ezitări, aparent simple și totuși, la o privire mai atentă, neașteptat de sofisticate, de baroce. În fine, compoziția tablourilor: centralitatea personajelor, simetriile, senzația de încărcat fără să fie greoi, să-ți fugă ochii; dimpotrivă, e ceva ce poți cuprinde dintr-o singură privire, dar care apoi se lasă descoperit în multe și neașteptat de frumoase detalii.

Și conținutul: scene rurale obișnuite, desene ornamentale cu flori, păsări și alte simboluri inspirate de viața de la țară (Maria Prîmacenko vine, ca să zic așa, din broderie, și-a croit și cusut întotdeauna singură hainele), scene simbolice (cu Taras Șevcenko, de pildă, sau cele despre război și pace) și, poate cele mai cunoscute și mai impresionante, făpturile fantastice. Îmi vine să le zic „fiare“, și cineva le-a numit într-adevăr, într-o aluzie nelipsită de un anume tâlc, the fantastic beasts of Maria Prymachenko. 

Straniul înspăimântător și alte fluxuri

De fapt, artista ucraineană este creatoarea unui întreg univers mitologic. Și, deși inspirat de arta populară ucraineană, de viața de zi cu zi din jurul ei sau de Zeitgeist, universul acesta este profund personal și original. Combină în el o vitalitate solară, o deschidere esențială spre oameni, natură, viață în toate formele ei cu un fantastic aproape înfricoșător, păgân. Ați citit Gogol, Serile din cătunul de lângă Dikanka? Sau faimoasa lui povestire Vii, din volumul Mirgorod? Sunt texte care prelucrează și ele curentele vitale ale folclorului ucrainean – și de suprafață, și de adâncime: ghidușia, hărnicia, exuberanța și straniul înspăimântător.

Poate pictorița însăși a fost o „fiară fantastică“. Cu cât îi privesc mai mult desenele (făcute toate pe hârtie/carton, mai întâi în acuarele, apoi în guașe), cu cât citesc mai mult despre ea, cu atât mai tare mi se impune această concluzie. Un talent complex, o fire deloc simplă, oricât de mult ar părea să contrazică această bogăție interioară noțiunea stereotipică de „țăran“. Nora ei, Katerina Prîmacenko, consăteancă, povestea într-un interviu că oamenii o speriau înainte de nuntă cu firea aprigă a viitoarei soacre. „Uneori ieșea pe poartă“, spunea ea despre Maria, „și striga așa de tare pe uliță, că toți fugeau care-ncotro“.

Artă pe purcei

Maria Oksentiivna Prîmacenko s-a născut în 1909 (pe 30 decembrie 1908, pe stil vechi) și și-a trăit aproape toată viața la Bolotnea, la vreo 70 de kilometri de Kiev. Era un sătuc tipic ucrainean, care pe la 1900 abia dacă depășea o sută de locuitori. Populația a crescut ulterior, dar n-a depășit niciodată patru sute de oameni. 

Provenea dintr-o familie „artistică“: tatăl ei era tâmplar, specializat în garduri, pe care le cioplea adesea în reprezentări stilizate de plante și animale; mama, cusătoreasă (ea a învățat-o să coasă și să brodeze), una din bunici picta ouă de Paște.

La vârsta de șapte ani, Maria a făcut poliomielită și din cauza asta n-a putut termina decât patru clase. Boala a lăsat-o cu dureri teribile pe viață și cu un picior mai scurt și aproape nefuncțional.

Îmi imaginez cum trebuie să fi fost pentru un copil de la țară să nu poată ieși la joacă, să nu poată să meargă la școală, să nu poată să meargă, pur și simplu, decât cu mare greutate, șontâc... Faptul că nu lucra la câmp i-a lăsat Mariei mai mult timp liber și îmi vine să cred că asta i-a dezvoltat imaginația – poate nu întotdeauna în culorile cele mai vesele.

Ce-ar fi putut face un copil fără multă educație, care probabil n-avea prieteni și-și petrecea timpul mai mult singur? Ducea gâștele la păscut – de fapt, așa povestește că a descoperit, pe la 17 ani, lutul albăstrui cu care a decorat pentru prima oară pereții albi ai casei părintești. Până atunci desenase doar cu bățul în nisip. De aici, poveștile se ramifică. Un băiețel din vecini, se spune, a văzut florile din casa Mariei și n-a mai vrut să plece de acolo. Părinții lui au venit s-o roage să picteze și la ei. Altă variantă afirmă că Maria a fost chemată să decoreze casa ori soba unor proaspeți însurăței și, drept plată, a primit o scroafă – care, născând opt purcei, a ajutat familia să supraviețuiască Holodomorului din 1932–1933.

Înainte de a desena, Maria învățase însă să coasă și să brodeze. Și asta trebuie să fi fost o îndeletnicire care-i consuma atenția și concentrarea, care-i umplea timpul. La sfârșitul anilor ’20, știm că era membră a unei cooperative de broderie din orășelul apropiat, Ivankiv. La un târg popular unde cooperativa expunea lucrările membrilor, cusăturile Mariei au fost remarcate de o altă meșteră a artei populare, Tatiana Flora, venită de la Kiev în căutarea talentelor locale. Tatiana i-a făcut o vizită la Bolotnea, unde a fost impresionată de picturile de pe pereții casei și de albumul Mariei, un bloc grosolan de desen. A chemat-o în capitală.

Fac aici o paranteză. În anii ’20, Uniunea Sovietică a promovat așa-numita korenizațiia, o politică de încurajare a limbilor și culturilor locale din republici, menită mai ales să fidelizeze masele largi față de puterea sovietică. S-au deschis o mulțime de școli cu limba de predare ucraineană, în aparatul de partid și de stat, în conducerea întreprinderilor au fost atrase cadre locale, au apărut o sumedenie de reviste și gazete, de cărți și manuale în ucraineană. A fost promovată, firește, și arta populară locală. În acest context, cu toate că în anii ’30 procesul de ucrainizare a încetinit și apoi s-a oprit, pe lângă Muzeul de Artă din Kiev s-au organizat în 1934 niște ateliere experimentale pentru meșteri populari.

Kiev și retur

Așadar, în 1935 Maria ajunge la aceste ateliere, unde stă până în 1940. La un moment dat, atelierele s-au transformat într-o școală pentru meșteri populari, care a început să funcționeze în incinta faimoasei Lavre Kievo-Pecerskaia. La Kiev, tânăra artistă face două operații care i-au permis în sfârșit să se țină singură pe picioare, deși a umblat mai tot restul vieții în baston sau în cârje și a trebuit să poarte o proteză grea.

Începe să picteze pe carton de bună calitate, de format mare, cu acuarele, culorile ei devin mai vii. Se apucă și de ceramică, modelând farfurii pictate, căni și creaturile pe care i le știm din desene, deși e o fază care nu durează. Numai câteva exponate de ceramică se mai păstrează azi în Muzeul de Artă Populară Decorativă din Kiev. Acesta îi cumpără, la vremea respectivă, peste 200 de lucrări, din care o parte – niște „fiare“ – sunt etalate la expoziția națională ucraineană, apoi la Moscova și, în 1937, la Paris.

La Paris umblă vorba că Picasso și Chagal au rămas uluiți de desenele Mariei. Chagal a fost atât de impresionat, încât ar fi început să-i copieze făpturile fantasmagorice. Pictoriței i-a fost trimisă o medalie de aur, care însă s-a pierdut pe drum. Au urmat și alte expoziții, la Praga, Varșovia, Montréal, Sofia. 

Consătenii ei nu erau nici pe departe la fel de impresionați. După cum își amintește nora Katerina, „nimeni nu prea dădea atenție la lucrurile astea. Dar când, în anii ’40, Maria a adus în sat un patefon și un pat de fier, ei, uite, atunci a făcut senzație. Nimeni nu mai văzuse așa ceva, tot satul venea să asculte muzică și să se uite la pat. Ba Maria le-a adus păpuși adevărate nepoatelor ei, și noi, toate fetițele din sat, le invidiam“.

Artista s-a întors într-adevăr în sat în 1940, deși ar fi putut rămâne în capitală. Nu și-a dorit însă niciodată să trăiască altundeva decât la Bolotnea. Numai că aici începe o nouă serie de evenimente tragice în viața ei.

Naziștii, o noră bună și doi nepoți

La Kiev se cunoscuse cu militarul Vasîl Marinciuk din Ivankiv, venit în vizită la lavră, și apucaseră să se căsătorească civil. El a fost mobilizat însă în Războiul din Finlanda și a plecat direct acolo. La Bolotnea, Maria l-a născut, în 1941, pe Fedir, fiul ei și al lui Vasîl. Și-a înștiințat bărbatul și a primit de la el o scrisoare fericită de răspuns. A fost însă ultima: Vasil a pierit în război. Soția n-a aflat niciodată unde fusese îngropat și l-a așteptat multă vreme, sperând într-o minune, fără să se mai recăsătorească. Ulterior, tema războiului, a mormintelor de soldați va deveni esențială în opera ei. A rămas să-și crească singură copilul, ea însăși invalidă, cu doi părinți deja bătrâni, într-o casă veche și șubredă. Mai mult, la scurt timp după începutul războiului, nemții i-au împușcat fratele. Maria s-a angajat la colhoz și a încetat să picteze. A îndurat ocupația germană până în 1944.

Dacă ne gândim că și-a reluat activitatea artistică abia la sfârșitul anilor ’40, e neîndoielnic că deceniul al cincilea a fost pentru ea o tragedie profund internalizată. Tot Katerina își amintește că soacra ei știa o mulțime de rugăciuni și blesteme și adesea desena cu ele pe buze. Nu numai atât: Maria se pricepea să ghicească și în timpul războiului dăduse în cărți; femeile din sat veneau s-o întrebe dacă-și vor mai vedea bărbatul plecat pe front. Nu putem decât să ne imaginăm, din nou, în ce fel și-a metabolizat suferințele această femeie care, după o copilărie mutilată, n-a apucat să se bucure decât de câțiva ani de tinerețe fericită.

La sfârșitul anilor ’40 Maria începe să coasă haine de nuntă în satele din jur. Treptat se înseninează, reîncepe să picteze: sfârșitul anilor ’50 și prima jumătate a anilor ’60 sunt practic perioada cea mai fertilă din viața ei. E încă în floarea vârstei, are putere, e din nou apreciată în țară și peste hotare, devine o figură aproape canonică a artei populare ucrainene, chit că propaganda sovietică o consideră o reprezentantă a „însoritei Ucraine“, estompând elementele întunecate ale inspirației ei.

Pictează la fel de bine cu ambele mâini, fără vreo diferență vizibilă între ele. Una peste alta, e o perioadă liniștită în viața artistei, în care forța ei vitală se canalizează în operă. De unde înainte de război se concentrase asupra elementelor vegetale și animale fantastice, de basm, acum începe să picteze mai des scene cotidiene sau simbolice luminoase. Fedir, prieten și ucenic al ei, îi aduce o noră bună și doi nepoți.

Citricele lui Paradjanov

În anii ’70 se coagulează o altă latură a creativității Mariei Prîmacenko: pictorița începe să dea tablourilor titluri, scrise pe spate cu mâna ei de țărancă puțin știutoare de carte. Titlurile acestea sunt parte integrantă a operelor, sunt adesea lungi, aforistice sau versificate, întotdeauna în limbaj popular, uneori explicative, alteori misterioase: „Fie blestemat războiul nuclear!“, „Un tăuraș ucrainean de trei ani umblă prin pădure să prindă putere“, „Fiara bea otravă, șarpele-l înțeapă“, „Cal cu porumb în spațiu“ etc. 

În ciuda faimei și a celebrităților care o vizitau, Maria a dus o viață simplă și modestă în gospodăria ei, crescând porci, găini, gâște și un cal. Împreună cu fiul ei și-a construit în curtea părintească, în decurs de mulți ani, o casă nouă, în care n-a vrut să vopsească pereții decât în albul tradițional, iar ușile, în verde, culoarea ei preferată. Niciodată nu și-a vândut tablourile, însă a dăruit multe.

Unul dintre cei care i-au trecut nu o dată pragul a fost cineastul de origine armeană Serghei Paradjanov (1924–1990), fiu adoptiv al Ucrainei și autorul celebrului film Umbrele strămoșilor uitați (1965), produs de Studiourile Dovjenko. Se spune că, într-o perioadă de lipsuri, Paradjanov i-a trimis o cutie cu portocale, de care Maria nu mai văzuse până atunci. Fascinată de forma și culoarea lor, ea n-a vrut nicicum să le mănânce, ci le-a ținut să le admire. 

Înainte de catastrofa de la Cernobîl, pictorița a avut un vis prevestitor, așa cum se întâmplase și înainte de moartea soțului ei. Deși Bolotnea se afla în raza celor 30 de kilometri care au fost evacuați imediat după explozie, ea n-a vrut să plece. A înființat în sat un atelier de scriere decorativă pentru copii și și-a trăit bătrânețea împăcată, pictând până în ultima clipă, chiar dacă în ultimii opt ani nu se mai putea ridica din pat. A murit în 1997.

Obuze și 125 de autobuze

Nu-mi place sanctificarea artiștilor, pentru că riscă să omoare fiorul cu care le percepem opera. Descoperind-o pe Maria Prîmacenko, am încercat să-i înțeleg lumea și viața. Sunt convinsă că a fost, într-un fel, o țărancă obișnuită, tenace, încăpățânată, plină de superstiții, probabil uneori șireată sau ursuză. Sensibilitatea i s-a format sub influența firilor artistice din familie, a folclorului și mediului rural și natural, dar în condiții mai degrabă dure, chiar tragice, iar singurătatea pe care i-o bănuiesc a făcut-o probabil să păstreze în adâncul sufletului ceva din bucuria, uimirea și totodată spaima copilului în fața lumii – și a celei vizibile, și a celei invizibile. 

În același timp, a fost fără îndoială un extraordinar talent nativ și, asemenea tuturor marilor artiști, un fulger strălucitor care transformă într-un desen fascinant pe cer încărcătura electrică a atmosferei din jur. Sper să ajung cândva să-i văd tablourile la Kiev.

Russian forces burn #museum with paintings of Maria Prymachenko.

A history museum in Ivankiv town, Kyiv Oblast, was destroyed by a Russian attack, according to Ustyna Stefanchuk, an art collector. The museum had about 25 works by famous Ukrainian artist Prymachenkoю pic.twitter.com/sVJD8Eru6h

— Shah Basit (@journoShahBasit) February 28, 2022

În februarie 2022, rușii au bombardat intenționat muzeul din orășelul Ivankiv, unde se păstrau câteva zeci de tablouri ale Mariei Prîmacenko. O parte au fost salvate de localnici, care au intrat în clădirea cuprinsă de flăcări. Unul din cele salvate a fost vândut apoi la licitație contra sumei-record de 500 000 de dolari. L-a cumpărat un ucrainean din diasporă, care l-a încredințat Muzeului de Artă Populară din Kiev, unde se păstrează azi peste 500 de creații ale Mariei Prîmacenko. Banii au fost donați integral armate ucrainene, care a cumpărat cu ele 125 de autobuze pentru soldați.